Mediul digital este mai degraba un mediu propice informarii, dar nu comunicarii (în acest caz, al comunicarii didactice). Prezenta plina a celuilalt, cu incontrolabilul si candoarea ei, retorica vreunui gest, nu pot fi cuprinse într-un avatar. Prin urmare, cred ca bine ar fi sa învatam în urma pandemiei cum sa ne informam mai bine. Nu cred însa ca vom putea sa învatam sa comunicam mai bine. Unii spun ca pandemia se va sfârsi în curând. Altii ca nu, dimpotriva. Însa violenta si urâtenia cu care a intrat în viata noastra, în urma cu aproape doi ani, a facut sa dispara distanta necesara pentru o reflectie limpede asupra fenomenului. Deja, în chiar miezul problemei, meditam la sensuri si învataturi. Unele voci spun deja ca învatamântul nu se mai poate întoarce în veci la ce-a fost. Ba chiar ca nici nu are voie sa o faca. Pandemia ne-a sters ceata de pe ochi si de acum încolo trebuie sa devenim oameni noi. Dar cum anume? Aici „vocile”, în cel mai bun caz, cad pe gânduri. În cel mai rau caz, repeta la nesfârsit, în diferite fomulari, cuvântul „digitalizare”, în speranta ca acesta va capata, prin îndelunga folosire, vreun sens. Îmi spun si eu parerea. În primul rând, este nevoie, într-adevar, de crearea unor biblioteci virtuale extinse, cu acces cât mai liber. Si gratuit, ca nu o sa moara nimeni de foame. Când virusul, arsita, ploaia sau ninsoarea se pun de straja la bibliotecile clasice, studentii si elevii trebuie sa aiba o alternativa. Nu numai ei, ci si profesorii, pentru ca timpurile în care trimiteam pe autocar din Germania genti pline cu carti xeroxate au trecut. Vânatoarea romantica a bibliografiei de doctorat din anii 2000, când în România nu gaseai mare lucru, a fost frumoasa, dar ma bucur ca s-a încheiat. La fel, editurile ar trebui sa aiba mai mult curaj sa publice, alaturi de formatul clasic, pe hârtie, si variante ebook ale cartilor. Deocamdata, acestea sunt privite cu suspiciune simpatica. Publicând mai demult o astfel de „carte electronica”, nu am stiut ce sa raspund la întrebarea repetata a unui coleg mai în vârsta: „Draga Alex, dar totusi: unde este cartea? Da-mi-o sa o vad”. Daca însa aceste resurse virtuale sunt necesare învatamântului, folosirea mediului online în comunicarea pedagogica s-a dovedit un esec clar. Scuzele clasice (am fost bolnav, mi-am uitat caietul acasa, ma doare maseaua) au fost înlocuite de unele noi, parca mai anoste, dar si mai putin verificabile (a cazut conexiunea, nu stiu ce are calculatorul). Oricum, cu toate eforturile pe care unii au fost dispusi sa le faca, formarea online a avut, cred, mai putin de un sfert din efectul pe care l-ar fi avut scoala „fata-în-fata”. Am tot vorbit despre jocul de-a v-ati ascunselea în spatele patratelelor. În plus, se mai pune întrebarea: de ce sa ma înscriu la o scoala (sau facultate) online din România, când pot sa o fac oriunde în lume? Mediul digital este mai degraba un mediu propice informarii, dar nu comunicarii (în acest caz, al comunicarii didactice). Prezenta plina a celuilalt, cu incontrolabilul si candoarea ei, retorica vreunui gest, nu pot fi cuprinse într-un avatar. Prin urmare, cred ca bine ar fi sa învatam în urma pandemiei cum sa ne informam mai bine. Nu cred însa ca vom putea sa învatam sa comunicam mai bine. Deocamdata, când vine vorba de comunicare, pentru multi dintre noi calculatorul e doar un telefon mai smecher. Dupa cum am mai spus si în alte rânduri, pandemia asta ne-a învatat si câte carente aveam în felul nostru, al cadrelor didactice, de a ne face meseria „pe timpurile normalitatii”. Debandada totala legata de închiderea-deschiderea claselor, de testarea în scoala, de paravanele de plastic dintre banci si de mastile purtate aiurea are loc pentru ca între regulamentele venite „de sus” si bunul simt al dascalului care vrea sa îsi educe, dar si sa îsi protejeze învataceii nu exista nicio legatura. Ori legea e prea rigida, caz în care mai degraba ne ascundem în spatele ei, ori e prea „mladioasa”, si atunci „bunul simt” se crede acrobat. Cine are ultimul cuvânt în educatie si poate lua decizii în situatii concrete? Profesorul sau Sistemul? Într-o lume prost alcatuita, cum e a noastra, nu se stie. Asa ca mai degraba dam vina unii pe altii (centrul si provincia, cum ar veni) ca sa ne ascundem responsabilitatea. Am învatat, asadar, ca trebuie sa rezolvam aceasta problema. Si nu e putin lucru. Dar, mai presus de toate, am învatat ceva care ne ajuta oricând în viata: ca trebuie sa ne spalam pe mâini. Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultatii de Filosofie si Stiinte Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
