Cum o problema de familie m-a împiedicat sa fiu sâmbata, 8 aprilie, la festivitatea organizata de Primaria Municipiului Iasi cu prilejul jumatatii de secol de activitate a Cvartetului „Voces”, as relua, cu îngaduinta Dvs. si a lor, un text scris cu un deceniu si jumatate în urma, cu câteva completari. Mai ales ca aparea si atunci tot în Saptamâna Patimilor. „Izvodit din febra iubirii de muzica simfonica a fratilor Bujor si Dan Prelipcean, Cvartetul «Voces» ia nastere la Iasi, în 1973, când auspiciile nasterii institutiilor culturale erau, paradoxal, mai favorabile decât sunt astazi, când politicienii locali par mai interesati de alte lucruri decât sa cultive, sa puna în valoare sau sa sprijine singura resursa autentica a Iasului: creativitatea, fie ea artistica sau stiintifica. Celor doi visatori li se alatura initial Adrian Anania la vioara a II-a si Gh. Haag la viola pentru ca formula sa fie definitivata, câtiva ani mai târziu, cu Anton Diaconu si Constantin Stanciu în locul acestora din urma. Cvartetul, devenit cel mai longeviv si mai prestigios din tara, a avut sansa unui discipolat fecund cu maestri ai genului, cu artisti fabulosi, cei mai buni din lume la vremea colaborarii iesenilor cu ei, membrii cvartetului londonez «Amadeus» adusi în sala Filarmonicii noastre în 1998, la un concert fabulos al aniversarii a 25 de ani de activitate a «Voces»-ului, gratie sprijinului oferit atunci de Directia pentru Cultura a judetului Iasi, pe care o conduceam. Iesenii si londonezii împreuna pe scena au scris istorie atunci. De altfel, mi s-a parut în ordinea firii sa-l rog, în 1997, pe Bujor Prelipcean (al carui nume, devenit deja celebru se poate dispensa fara probleme de apelativul demonetizat de «maestru») sa revina la Iasi la conducerea Filarmonicii si sa aduca mai aproape de melomanii si de oamenii civilizati si educati din acest târg experientele sale manageriale si interpretative de succes. Era deja stiut ca «Voces», devenit din 1980 «cvartet de stat», intrase între timp între cele mai importante ansambluri din lume. Mi s-a parut evident sa promovez atunci, la finele anilor 90, dintr-o vremelnica pozitie administrativa, adevaratul brand cultural al orasului nostru care se constituie din unicitatea Trei Ierarhilor si din maiestrie creativa si rafinament tehnic, magistral ilustrate international de Cvartetul «Voces». Eram la acea vreme membru în consiliul european care facea propunerile pentru Capitala Culturala a Europei si, din aceasta pozitie, am negociat reprezentarea României la Salonic (Capitala a Culturii în 1997) a celor patru mari artisti ieseni care au lasat acolo, prin seria de concerte extraordinare date, o impresie de nesters (atunci am realizat, bunaoara, pentru prima data de ce violoncelul lui Dan, creat de mesteri din scoala lui Stradivarius, nu poate fi pus la cala avionului si are nevoie de bilet de avion de sine statator, alaturi de stapânul sau!). Dar nu despre asta am vrut sa scriu în acest colt de pagina si nici despre faptul ca «Voces», dar si Filarmonica ieseana aflata sub conducerea lui Buj, sunt printre putinele institutii iesene care au un viitor pe masura trecutului lor, ci despre altceva. Saptamâna Patimilor este, pentru orice crestin autentic, un moment de reculegere si penitenta, de curatire a trupului si a sufletului, dar si de meditatie la sensul suferintei mundane care, dupa modelul christic, va fi rascumparata în veac, de-a dreapta Tatalui, alaturi de cei buni si drepti. Suferinta si chinul, disperarea si deznadejdea (am ales intentionat acest efect redundant al termenilor vestici si estici pentru a pune în lumina integralitatea lumii crestine la care ne referim) sunt preambulul necesar al mântuirii si renasterii si de aceea Învierea Domnului este punctul nodal, quintesenta credintei crestine. Conform evangheliilor, cele sapte cuvinte soptite de Iisus în timpul agoniei sale pe cruce au fost: «Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac», «Adevar îti spun Tie, astazi vei fi cu Mine în rai», «Femeie, iata fiul tau; iata mama ta», «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit», «Mi-e sete», «Savârsitu-s-a» si «Parinte, în mâinile Tale dau duhul Meu», iar postul negru din Vinerea Mare reprezinta o forma de solidaritate cu aceasta încercare extrema a rezistentei omenesti si a credintei. În 1787, Joseph Haydn, la solicitarea Bisericii, a compus o lucrare pentru un cvartet de coarde care poarta numele «Cele sapte Cuvinte ale Mântuitorului», o partitura dificila în care forta stihinica a ritmului, gravitatea destinului, inciziile dureroase si sfâsietoare ale acutelor sunt contrabalansate de vibratia adânca a emotiei, de cristalinul angelic si de zvonul linistitor al transcendentei. Interpretarea pe care cvartetul «Voces» o da acestei capodopere clasice reuseste o performanta rara: sincronizarea perfecta si modelarea emotiei reusesc, prin intensitatea extraordinara a executiei, sa induca o traire tulburatoare si profunda, o stare de beatitudine aspra, neobisnuita, care face sa treaca neobservata perfectiunea tehnica. În fond, doar daca ar fi disonante, vocile divinitatii ne-ar atrage atentia, nu-i asa? Pacat ar fi sa nu va împartasiti si Dumneavoastra din aceasta hostie eterata, inconfortabila si dulce-efervescenta, pe care v-o ofera «Cei Patru Cavaleri ai Desavârsirii» sub ogivele Notre Dame-ului iesean în aceasta saptamâna.” Ce-ar mai fi astazi de spus în afara de reverenta pentru modelul de excelenta artistica, manageriala si umana pe care fratii Prelipcean îl reprezinta cu clasa si decenta. Chiar daca, dupa trecerea în vesnicie, abrupta si nedreapta, în 2011, a lui Anton Diaconu, cvartetul si-a rarit activitatea concertistica în ultimul deceniu, a înflorit (compensatoriu!) o agenda pedagogica de exceptie pe care cei trei virtuozi o împartasesc, prin master-clase de excelenta, cu tinerii dotati care se dedica muzicii. Dupa „Ad Libitum”, pe care i-au format si sprijinit ca astazi sa fie la rândul lor artisti de anvergura internationala, discipolii lui Bujor si Dan Prelipcean reprezinta urma durabila ca maiestria artistica si valorile universale continua sa înfloreasca la Iasi. Cum dosarele de concurs din 1998 sunt astazi, la Arhive, ele pot constitui o dovada a deciziei inspirate pe care am luat-o atunci de a-l aduce pe Bujor Prelipcean la conducerea Filarmonicii (refuzând ferm pretentia dezinvolta a sindicatului instrumentistilor de a avea un cuvânt de spus în alegerea managerului), iar monografia publicata de Dan Prelipcean ar putea însoti aceasta linie de cercetare daca un exemplar al ei va ajunge si la mine. Oricum, activitatea manageriala de exceptie si energia septuagenarului tenisman din fruntea acestei institutii cu adevarat de rang international ma fac sa fiu optimist ca îl vom vedea totusi pe Buj taind panglica la de neuitata sala de concerte gotica, renovata, speram, finalmente, de Consiliul Judetean dupa un rusinos abandon de câteva decenii deja. Eu mi-am rezervat în inima biletul pentru concertul VOCES 55 pe care ar fi cazul sa îl tina pe scena Filarmonicii, nu prin vecini. Vivat, Crescat, Floreat Voces Dei! Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
