O uzina de muzica ce nu si-a încetat productia din 1835-1837 („Oberto, conte din Bonifacio”) pâna în 1893 („Falstaff”). O marca de succes neîntrerupt pâna astazi, „Verdi”, care a egalat putini creatori deopotriva prolifici si valorosi, daca ne gândim numai la Bach sau Händel. De pe „benzile de montaj” ale „firmei Verdi” au iesit 28 de opere, performanta adunând 15 în repertoriile permanente, celelalte fiind prezente din când în când pe afisele institutiilor de spectacol si de concert, integral ori fragmentar pe discuri. Tinând seama de includerea în stagiuni si a creatiilor mai putin cunoscute apartinând altor compozitori importanti, se poate afirma ca, în lumea larga, toate partiturile lui Giuseppe Verdi se bucura de libera circulatie. Muzica lui Verdi are de toate. În primul rând melodia place, ramâne în memorie. Se putea altfel în cazul unui compozitor italian? Istoria artei sonore traditionale, populare si de cult a impus în primul rând melodia - de o frumusete solara, înfierbântata de pasiune, luminata de bucuria fara margini, coplesita de tristete si melancolie, reculeasa, meditativa. Cantoneta, aria, cântecul popular, creatia de muzica usoara sunt înfatisarile clasice ale melodiei italiene ce îsi etaleaza frumusetea în solitudine, în tovarasia câtorva instrumente traditionale sau în vestmântul bogat al orchestrei (chiar de tip simfonic). Pentru ca a fost în primul rând arhitectul constructiei muzicale, Verdi s-a bazat întotdeauna pe planul arhitectural din poveste, din libret, acordându-i atentia ce nu a exclus îndoielile, revenirile, nemultumirile, pâna la slefuirea textului în cele mai mici detalii, în cele mai creatoare piese ale edificiului – din punct de vedere epic, expresiv, scenic. Scriind cuvântul „scenic” ajungem invariabil la unul dintre fundamentele creatiei sale: spectacolul. Mendrele atât de obisnuite ale iubirii, geloziei, urii, mândriei, uneltirii, regretului sunt descrise muzical în mod realist, chiar daca uneori cu un patetism impropriu lumii noastre dezabuzate, cinice, corecta politic. Deoarece Verdi si-a ales multe subiecte din istoria veche sau apropiata vremii în care a trait, alta trasatura a muzicii sale este aspectul grandios, stralucitor impus de locul, momentul istoric, etosul timpului evocat – muzica si desfasurarea scenica pretinzând optiuni regizorale ce privilegiaza desfasurarea scenica. Dând personajelor replica scurta, doar sugerata, anticipând sau comentând actiunea, orchestra a primit de la Verdi pagini substantiale, supuse si acestea dictaturii fericite a melodiei de forta expresiva, ce si-au câstigat loc de frunte în derularea creatiei întregi ori în selectiile lipsite de prezenta vocilor. Iata elementele numeroase care au transformat operele lui Giuseppe Verdi în capodopere aflate mereu pe placul publicului. Elemente ce impun voci de exceptie, dirijori empatici cu genul liric, regizori respectuosi cu muzica sa. Scriind cuvântul „respectuosi” ma gândesc la montarile ce au echilibrat specificul stilistic, fondul istoric al libretului, reconstituind sau acordând libertate totala ignorantei, orgoliului, ego-ului personal. Ideile expuse pâna aici au marcat asteptarea premierei operei „Trubadurul” la Teatrul Liric iesean (25-26 martie), ghideaza opiniile ce îsi urmeaza cursul. Din cele expuse reiese, cred, limpede oportunitatea permanenta a programarii operelor lui Verdi. Majoritatea sunt cunoscute publicului sau îsi pot rezerva rolul de a-i deschide gustul pentru genul liric. Daca citesti, daca auzi de apropiate reprezentatii cu „Traviata”, „Aida”, „Rigoletto”, „Nabuco”, „Bal mascat”, „Don Carlos”, „Forta destinului”, „Otello” – interesul se naste imediat. De aceea, chiar daca nu s-ar fi împlinit 190 de ani de la prima reprezentatie de opera la Iasi, 170 de la premiera absoluta, „Trubadurul” ar fi meritat sa intre din nou pe scena de aici. Mai ales dupa patru decenii de la montarea precedenta. Primul merit al reprezentatiilor din serile amintite apartine solistilor. Alegerea lor judicioasa a tinut seama de calitatea foarte buna a vocilor, de participarea invitatilor si a rezidentilor în roluri principale: 2-2. S-a reusit alcatuirea primei distributii cu echilibru, cu grija pentru valoarea muzical-interpretativa. Prima impresie covârsitoare a lasat-o mezzosoprana Carmen Topciu, solista a Teatrului de opera din Brasov, în rolul Azucena. Totul s-a impus auzului si privirii: vocea puternica, ireprosabil modulata, egala, frumoasa, impresionanta ca expresivitate în toate registrele, jocul actoricesc îmbinând zbuciumul, izbucnirile temperamentale nutrite de povestea tragica, specifica muzicii lui Verdi, cu atentia si bunul gust prin care a evitat redundantele, accentele vocale, miscarile scenice exagerate. Carmen Topciu a confirmat aprecierile internationale, dovedindu-se o solista de top, ce îsi merita cu prisosinta revenirea, cu acest rol sau cu altele, pe scena ieseana. Inexplicabil absenta ani la rând din spectacolele Teatrului Liric de aici însa pretuita în Grecia, în alte tari europene, Celia Costea si-a aflat în sfârsit respectul în institutia noastra artistica. Dupa ce am urmarit-o nu demult cu încântare în rolul Tosca, sâmbata 25 martie am admirat-o dând viata personajului Leonora. Nu evit repetarea cuvântului echilibru fiindca aceasta se dovedeste una dintre calitatile sale fundamentale, ca interpretare muzicala si actoriceasca. Talentul, cultura, experienta, inteligenta îi dicteaza mladierea vocii indiferent de caracterul momentului din desfasurarea dramatica, mladiere ce are ca rezultat generozitatea cromatica. Asemenea colegei de scena Carmen Topciu, dar, bineînteles, pe alte coordonate muzical-timbrale, specifice vocii de soprana, Celia Costea a dovedit admirabila fluenta, densitate, frumusete si dulceata a cântului, evitând ca joc scenic gesturile ample, redundante, pe care muzica verdiana cu caracter dramatic-tragic pare sa le permita. Solist al Operei Nationale Române din Iasi, baritonul Alexandru Constatin a confirmat deplin alegerea sa în rolul Contelui de Luna. Compozitorul si-a imaginat si pentru acest personaj o voce puternica, dar maleabila, expresiva, iar interpretul versiunii comentate aici a demonstrat nu numai stapânirea dificultatilor partiturii, ci o rezonanta aparte cu muzica verdiana, pe care o întelege, o intuieste, o simte deplin, redându-i specificul si frumusetea. Mult apreciat în spectacolele si concertele de la Iasi, tenorul Florin Guzga îsi îmbogateste acum colectia rolurilor de succes cu Manrico. Asteptat întotdeauna cu acelasi interes datorita vocii frumoase, stralucitoare, egale în întreg ambitusul, datorita sensibilitatii interpretarilor în scenele profund lirice sau în cele dramatice, Florin Guzga a raspuns usor cerintelor regizorale de a nu îngrosa trasaturile personajului, asa cum a procedat cu dreptate si în alte reprezentatii ce i-au adus pretuirea (cum este, spre exemplu, „Traviata”). Total integrati distributiei din primul spectacol de premiera, soprana Diana Ionescu (Ines), basul Ivan Dikusar (Ferrando), basul Stefan Linu (batrânul tigan), tenorii Ovidiu Manolache (Ruiz) si Octavian Andrisoae (un mesager) s-au dovedit, la rândul lor, bine alesi în rolurile respective. Sigur ca italianul David Crescenzi simte muzicalui Verdi, o cunoaste deplin. Aceasta este o calitate, dar nu neaparat fundamentala. Pentru ca dirijorul Crescenzi asigura întotdeauna performanta spectacolelor de opera si a concertelor simfonice pe care le supervizeaza în România, peste hotare. Este foarte bine ca domnia sa ajunge des la pupitrul orchestrei Teatrului Liric din Iasi, mi-am confirmat de multe ori impresia superlativa, înca odata la premiera cu „Trubadurul”. Exactitate, suplete, muzicalitate, suport si ajutor esential pentru solisti, participant distinct si distins la spectacolul muzical-scenic, David Crescenzi poate fi considerat deja al Iasului, un plus de siguranta valorica superlativa. Ramân de adaugat impresiile despre reprezentatia cu a doua distributie, programata la 26 martie. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
