Hombre locuia în Iasi, în orasul culturii cum se zice cu o vorba tocita. Dar daca ne referim la cartierul Bularga cel putin nici nu poate fi vorba de „orasul culturii”. Bulargai îi spun, chiar locuitorii cartierului, TTT, adica Tate, Toape si Tarani. Sigur, or fi si oameni deosebiti printre ei. Desigur ca si alte orase au asemenea cartiere. Si asemenea oameni. Spun asta desi nu am fost la Londra, Avignon sau Târgu Bujor. Dar Iasii au... cum sa va spun... au asa un aer destins si distins pe care-l simti si la sase dimineata, când ies betivii din non-stopuri. Sigur, distinsul e lucru mare, îl gasesti pesemne la Paris, la Roma sau Viena, pe când Iasii... Iasii au ceva... asa cum ai un bibelou facut cadou de nu mai stii cine. Stii ca-i ca dracu, dar e-al tau, nu te poti desparti de el. Când am zis „ca dracu”, nu ma refer, desigur, la Copou, la bulevardul Stefan cel Mare sau la cel numit odata Barbosu, cum îi ziceau iesenii, adica Karl Marx, acum cu numele vechi de Lascar Catargiu, ci la Bularga, la dezafectata zona industriala sau la mahalalele de cartiere ceausiste cu blocuri patratoase, coscovite, cu balcoane facute din economie si cu scari cariate si mirosind a tocanita si a urina. Numele asta Hombre trebuie sa fi avut un sens. O fi fost o porecla data de vreun conbulargist de-al lui. Dar nu mi-a spus niciodata, oricât l-am întrebat. Tin minte ca odata eram „La Matale” si l-am „ischitit”, cum se zicea odata la tara. Terminasem acasa o povestire, eram nemultumit de ea si voiam sa o rescriu. Prin fereastra vedeam lumea neclar. Era ceata si facea a ploaie. În negura aceea confuza aveam sentimentul ca sunt singur pe lume, iar lumea e undeva departe. Si, totusi, parca aproape. Presimteam adevaruri esentiale, ma atingeau sub norii aceia lehuzi. Degetele lor delicate îmi mângîia cât de cât sufletul. Si atunci a aparut Hombre nu stiu de unde, parca din neant, si am început sa vorbim ca din senin - eram doua singuratati care se cautau. Îmi zicea: - Domnule, ce ti-e omul? Viata? Nimeni nu trage vreo învatatura din ea. Fiecare se strofoaca prin toate mijloacele sa strânga avere, sa-si aranjeze copiii c-o treapta mai domn, cum zicea poetul, sa aiba parte de dragoste, dar da peste câte una..., sa se bucure de servicii banoase, de prestigiu, ma rog. Iar batrânetea nu-i face pe oameni mai întelepti. Numai scriitorii de pluton si filosofii dusi cu pluta scriu prostia asta. Oamenii nu se pocaiesc nici în ultimul ceas. Însa o viata adevarata, nu e niciodata atât de adevarata, daca nu are si un vârf de cutit de sare. Este fada, comuna, plina de politicale de mor si mustele de plictiseala. Trebuie sa ai un necaz ceva, un esec, sa te trânteasca viata de pamânt, ca sa îti dai seama de bucuriile ei. Asa îmi curgeau ca ploaia cea de vara si mie gândurile astea câteodata. Iar uneori ma cuprindea o dusmanie arzatoare fata de neamul omenesc. Doamne, cât de prost e! Desigur, prost eram eu. Aveam pe vremea aceea siguranta de sine a omului tânar, sanatos, cu capul în nori, care nu vrea si nici nu e în stare sa-si faca griji. Si supus patimilor. Parca auzindu-mi gândurile, Hombre continua: - Domnule, toti au patimi: unul umbla dupa femei, altul bea, la altul e pustiu în scafârlie, desi e mare în post, altul vrea cu orice pret sa ajunga mai sus cu o treapta (ca sa aiba de unde sa cada ca bolovanul). Pai, cum sa nu te cuprinda dusmania fata de neamul omenesc? Fata de prostia lui? Desigur, prost eram si eu. Aveam siguranta de tâmpit a omului tânar, sanatos, care nu vrea si nici nu e în stare sa-si faca griji. Aveam însa si eu o patima: voiam sa scriu. Un critic literar ma laudase si ma publicase. Vorbeam cu el „La Matale”. Pe urma am aflat ca tipu' umbla dupa fiica-sa. Na, frate! Când e sa faci o patima, o faci si din borsul de stevie. Când vrea Domnul, matura se face pusca. - Ei - am zis - trebuie sa facem deosebirea între patimi negative si patimi pozitive. - În fine! Într-adevar, îs amestecate patimile astea. Eu aveam patima asta: sa scriu carti. Nu una - zece! Ma apucase pisatul gloriei. Sa caut subiecte, domnule, ca sa ma citeasca cu aviditate toata „canalia de uliti”, toate cuconeturile ambetate. Asta a fost desaga mea de patimi pe care am dus-o în spate. Asa îmi zicea Omul-Hombre. Ceva-ceva însa simteam si eu înca de atunci - patima asta. Ma uitam în sus, în tavanul de „La Matale”. Deasupra erau apartamentele din bloc. Dar am întrebat pe patronul si prietenul meu: - Ce e deasupra, domnule Tacu? - Nu stiu. Neantul, Radule, neantul. Si râdea. Apoi mi-a umplut iarasi paharul. Da, patima! Am ridicat paharele si prin sticla lor am vazut Iasii asa, cum sa va spun, distins. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
