Atunci când si-au prezentat pachetul de cereri adresate Occidentului, reprezentantii diplomatici rusi nu aveau cum sa spere ca simplul zanganit de arme în preajma granitelor ucrainene poate inversa un amplu proces geopolitic derulat pe un interval de aproape trei decenii. Întâlnirea între ministrii de externe rus si american - Serghei Lavrov, respectiv Anthony Blinken - ar trebui sa contribuie semnificativ la initierea unui real proces diplomatic între cele doua tari, ceea ce ar însemna depasirea fazei „pre-diplomatice” definite în titlul acestui articol. Desigur, folosirea acestui adjectiv este contestabila, pentru ca diplomatia e un termen foarte cuprinzator. Totusi, se poate considera ca Rusia si Vestul înca mai au de lucrat pâna ce vor începe sa vorbeasca unul cu celalalt, nu unul despre celalalt. Înainte de toate, este nevoie ca la Moscova sa se accepte desfacerea pachetului de teme avansate, pe un ton ultimativ, interlocutorilor occidentali. Asa cum se prezinta acum, situatia nu permite definirea unei agende de teme asupra carora sa înceapa dialogul diplomatic, în adevaratul sens al cuvântului. Pur si simplu, nu se poate ca Alianta Nord-Atlantica sa îsi nege dreptul de a se extinde sau de a opera pe teritoriul tuturor statelor-membre. Dar, în urma unui proces diplomatic, se poate ajunge la situatia în care NATO sa recunoasca faptul ca înspre Est nu mai poate exista avans - sau nu mai poate exista fara aparitia unor riscuri de securitate majore. La fel, în urma unui proces diplomatic se poate ajunge la un mecanism prin care cele doua parti sa îsi îndeparteze manevrele si, în timp, poate chiar o parte din capabilitati, de granitele celeilalte parti. Dar o asemenea evolutie ar putea aparea doar ca produs al unui proces diplomatic, nu ca o preconditie a lui. În ambele situatii, Moscova trebuie sa ofere, la rândul ei, concesii: Rusia nu se afla în situatia de a-si impune vointa, iar clamarea unor presupuse nedreptati istorice nu o ajuta prea mult. Liderii politici, diplomatii si expertii occidentali sunt sinceri atunci când recunosc ca nu stiu ce se va întâmpla în zilele si saptamânile urmatoare. Kremlinul are o multitudine de variante de actiune, iar povara alegerii este dificila. Multe dintre aceste cai duc la conflict armat, desi nu trebuie pus semnul egal între conflict armat si invazie. Câteva - din fericire, nu multe - ar conduce la escaladare sau extindere a conflictului, cu pericole majore pentru securitatea întregului continent. De aceea este important ca discutiile din aceasta perioada sa produca rezultate pe care Moscova sa le poata considera utilizabile, sa nu fie înclinata sa actioneze violent doar pentru ca nu obtine satisfactie pe niciuna dintre directiile de interes. Evident ca unul dintre subiectele importante îl reprezinta extinderea Aliantei si principiul potrivit caruia orice stat poate aspira la integrare. Asa cum ne amintim si noi din perioada 1997-2004, primirea unei tari este conditionata nu doar de nivelul sau de democratie sau de atasamentul fata de principiile statului de drept, ci si de contributia sa la cauza securitatii celorlalti membri. Spre exemplu, statele Europei Centrale si de Est au fost chemate sa-si rezolve problemele politice cu vecinii, înainte de a primi invitatia de aderare. Ar fi o ipocrizie sa i se puna Ucrainei o conditie similara, daca aceasta va încerca sa-si reia traseul înspre NATO. Dar, la fel ca în 1997-1999 sau 2002-2004, admiterea unui membru trebuie sa conduca la îmbunatatirea sau macar mentinerea gradului de securitate al celorlalti membri. Si, din pacate pentru aspiratiile euroatlantice ale unei mari parti din elitele politice si din populatia Ucrainei, integrarea ei în NATO nu pare sa îndeplineasca aceasta conditie, în momentul de fata. Este o parere pe care o împartasesc, fara a si-o asuma public, multi dintre liderii politici ai statelor-membre. Atunci când si-au prezentat pachetul de cereri adresate Occidentului, reprezentantii diplomatici rusi nu aveau cum sa spere ca simplul zanganit de arme în preajma granitelor ucrainene poate inversa un amplu proces geopolitic derulat pe un interval de aproape trei decenii. Dar, dincolo de manifeste politice si de recursul la argumente de drept si moralitate internationala, aceasta este o criza de securitate alimentata, la Moscova, de consideratii de politica interna. Ea poate fi abordata doar prin decuplarea atenta a temelor si concentrarea asupra celor care pot fi rezolvate într-un mod rezonabil, pe termen scurt. Problema aderarii Ucrainei la NATO face parte din aceasta categorie si, pe cale de consecinta, poate reprezenta un subiect de dialog diplomatic.
