Desi subiectul e acelasi ca într-o povestire de Sadoveanu - o vânatoare -, alt text scris de Dan Eremia Grigorescu pastreaza tuse din stilul, din atmosfera prietenului vârstnic si taciturn. Dar nu admiram, ca sa ma exprim în termeni de facere a imaginii, panoramari îndelungi, detalii generos lasate privirii. Acum savuram cadre scurte, ritmic, aproape nervos montate, potentând starea de neliniste, de pericol iminent, aproape fatal. Nu numai descrierea momentelor de asteptare imprima viteza, savoarea lecturii, ci, în plus, momentul unic, de povestire incredibila dar adevarata a dansului vânatorului cu fiara, ultima încontrare pe viata si pe moarte, urmata de finalul imprevizibil. […] Într-un târziu, când cei doi tineri au început sa somnoleze, dihania a venit. Pe labele cu pernute luneca silentios. Zapada nu scârtia. Petre a vazut-o primul. Era însa mai departe. A tâtâit printre dinti si Vasile s-a dezmeticit. A asteptat nemiscat ca animalul sa se apropie. În picioare, rezemat de copac, a ochit linistit si a tras. Un singur foc. Flinta nu avea decât o teava si se încarca pe gura. Ursul a scos un raget si a înaintat. Ca sa evite laba, o laba mai periculoasa decât o muscatura, Vasile s-a repezit în el, l-a luat în brate si si-a repezit capul în gâtul animalului, sub bot. De fapt nimerise - ceea ce explica furia bestiei - dar neavând alice mari, peste pulbere, peste ghemul de hârtie, pusese zalele lantului de la ceas, despartite. Nici la câtiva metri nu e un proiectil eficace, mai ales în perioada asta, când animalul are blana deasa si grasime multa sub ea, pentru iernat. - Strigam Petre! Petre! - Si îl strângeai în brate! Si va îmbratisati! - Te auzeam: joaca mai Vasile, joaca cu Mos Martin! - Nu puteam sa ma mai misc. Râdeam. Erati caraghiosi amândoi. / Într-un târziu, Petre si-a scos securica din chimir, s-a apropiat si, din spate, a despicat teasta ursului./ Frigul noptii aburise mustatile lor lungi care facusera turturi ascutiti la capete si tresareau la hohotele lor scurte./ Ne-am pregatit culcusurile pe cetina adunata. Ne-am întins. Cu ochii la cerul înstelat, un adevarat cer, ca în povesti, m-am gândit la cei doi. Ce oameni. Ce calitate. Si ce purtare. Sa tii în brate o fiara de peste doi metri cu atâta forta încât sa nu te poata musca. Si sa...joci.1 Fermecatoare stampe sunt textele lui Dan Eremia Grigorescu intitulate „Un Craciun în Bucurestiul de odinioara”, „Bistro-ul”. Deschizând una din amintirile copilariei, autorul da seama, cum au dat alti traitori în anii interbelici românesti, despre farmecul Parisului mic. În ajunul Ajunului, lumea era la cumparaturi. Bucurestiul tot era un oras alb, de un alb neprihanit. Pasii sub sosoni scârtâiau. La rascruci, ca o pata întunecata, din care se ridica un abur alb, vânzatorii de castane coapte. Pentru un leu, într-un cornet, rapid format dintr-un patratel de hârtie, mâna înnegrita de carbuni a negustorului depunea, unul câte unul, fructele coapte. Exista uneori asemenea amintiri olfactive, mai bine gravate în memorie decât cele vizuale. Alta imagine este o harta larga, purtând semnele afectivitatii pentru România descrisa ca un vis: Locuiam pe calea Dorobantilor. […] Iarna, când zapada era prea mare, trecea un plug, tot cu cai, pasagerii se dadeau jos sdin tramvait si împingeau. Fara suparare, râzând. Bucurestiul era un oras vesel. Clima era alta: iernile erau mai aspre. Omatul salasluia multa vreme pe câmp, pe acoperisuri si pe strazi. Muscalii, frumos îmbracati, pareau ca defileaza pe o scena de teatru, mânându-si tantosi saniile. […] Desi proaspat iesita dintr-un razboi deosebit de sângeros, tara se bucura de întregire. Pe harta arata ca o moneda rotunda: o Românie a tuturor românilor. Si, cu toate ca familiile îsi pansau ranile si îsi plângeau disparutii, o profunda mândrie îsi facuse loc în suflete. Erau pe întinsul Europei multe orase mai mari, mai populate decât acest Bucuresti al anilor douazeci. Dar se venea din alte tari în acest „mic Paris”, cum i se spunea, în cautarea unei bunastari, a unei primiri deosebit de calduroase, a unei radiatii culturale.2 Cartea „Imagini si cuvinte. Scrieri alese”, ce retine texte ramase multe decenii în asteptarea luminii tiparului cuprinde si gândurile lui Dan Eremia Grigorescu despre arta careia i s-a dedicat cel mai mult. „Misterul imaginii latente”, „Portretul fotografic”, „Retusul”, „Cum am facut albumul Paris” sunt titluri pentru sfaturi în privinta realizarii tehnic-expresive a imaginii - sfaturi pentru o minoritate, am spune astazi, când telefonul performant a împins aproape de tot în arhiva istoriei aparatele de fotografiat, obiectivele de dimensiuni diferite, reflectoarele, tehnica developarii, pelicula, hârtia speciala pe care se imprima imaginile. Creatiile lui Dan Eremia Grigorescu au calitatea fundamentala de a nu fi natura statica, ori simplu amanunt. Cele din Muzeul Satului de la Bucuresti, din Delta Dunarii, de pe Valea Frumoasei, strazile, cladirile din Paris, Roma, Firenze, Venetia, sculpturile din Târgu Jiu sunt de o concretete, de o vivacitate care le imprima viata, miscare, desi privitorul are prima tentatie a circumscrierii lor între rame. Tentatie spulberata rapid de acuitatea detaliului, de freamatul, de ritmul implicit dublând, uneori contrazicând nemiscarea aparenta a spatiului fotografic. La unii autori, dimensiunea redusa a imaginii fixata pe o jumatate sau un sfert de pagina de carte reduce pâna la desfiintare efectul poetic si ideatic. La Dan Eremia Grigorescu, aceste realitati ramân clar perceptibile. E adevarat, cu cât imaginea se mareste, comunicarea devine tot mai intensa. Bineînteles, aspectul decorativ nu lipseste - din sumedenia de exemple mentionez doar „Bufnita” (albumul „Valea Frumoasei”), „Vas cu pasageri”, „Caii” ramasi în nemiscare, „Pescar cu lotca” (albumul „Delta Dunarii”). Însa tocmai lotca pescarului da sa se apropie de tine metru cu metru, iar „Bacita” (din acelasi album „Valea Frumoasei”) lasa impresia stabila a continuitatii actiunii de adunare a fainii în covata. Am privit recent de la o ora la alta studiile, exemplarele de lucru din atelierul parizian si variantele finite ale acestora, ale multor altora, asa cum le-au vazut ochii inspirati ai lui Dan Eremia Grigorescu si au ramas în albumul “Brâncusi”3. Impresioneaza, la fel ca în toate colectiile de imagini pe care le-a realizat, poezia cadrului - implicita, nutrind starea, climatul, dar fara sa afecteze liniile, geometria, spatiul lucrarilor-subiect. Sculpturile hobiteanului îsi reveleaza rudenia cu textele teatrale rostite pe scena în viziunea regizorului, sporindu-si conturul si culoarea datorita maestrului luminilor: „Masa tacerii” de la Târgu Jiu pare coplesita de apasarea întunericului, dar reflectoarele (admirabil mânuite atunci de orfevrul cuvintelor, Dan Haulica si de Ariana Grigorescu Negropontes, sotia autorului imaginilor) sculpteaza respectuos fata de vrerea initiala a lui Brâncusi parca mai mult scaunele-clepsidra, masa ritualica din centru. Imagine atemporala oferind privirii interioare cadre din filme de anticipatie realizate mult dupa Marea Trecere a sculptorului. Aproape expresionist se înfatiseaza acelasi ansamblu din piatra în lumina mohorâta de noiembrie, sub stapânirea liniilor haotice ale truchiurilor si crengilor desfrunzite. Limpede apare pe alta pagina de album degradarea materiei din care au fost plamadite masa si scaunele. Semn al trecerii timpului, semn al indiferentei urmasilor fata de o capodopera ce le apartine. (Continuarea însemnarilor despre Dan Er. Grigorescu va fi publicata în editia din 2 februarie a „Ziarului de Iasi”) 1 Dan Er. Grigorescu Negropontes - Un Craciun, din volumul Imagini si cuvinte: scrieri alese. Editie îngrijita de Crisula Stefanescu. Editura Vremea, Bucuresti, 2017, pag. 65-66 2 Idem, Un Craciun în Bucurestiul de odinioara, pag. 61-62 3 Brancusi, Éditions Xavier Barral, Paris 2019 Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
