Suntem oameni neputinciosi ontologic. Oameni raniti. Radacina tuturor ranilor noastre este rana primordiala creata prin despartirea sau ruperea de Dumnezeu. Adam si Eva au ales sa nu asculte de Dumnezeu si nu numai ca au schimbat hainele de lumina (har) cu cele „din piele”, dar s-au si ales cu o rana adânca, pe care nici un om nu o poate vindeca, cu exceptia Celui care este si Fiul Omului, si Fiul lui Dumnezeu. Despre aceasta ni se vorbeste în parabola samarineanului milostiv (Luca, 10, 25-37). Orice om este precum calatorul din parabola care a cazut între tâlhari (adica demoni care îl îndeamna sa-si faca mereu voia proprie, una rupta de voia lui Dumnezeu), fiind ranit, „aproape mort” (traind o viata biologica, sociala, intelectuala samd, dar nu una dumnezeiasca). Precum samarineanul milostiv, asa se apleaca Hristos asupra fiecaruia dintre noi spre a ne lega ranile (prin Taina Botezului si, apoi, prin cea a Spovedaniei) si a turna pe ele untdelemn (Taina Sfântului Maslu) si vin (Taina Sfintei Euharistii). Noua ne este rusine, adesea, cu multele noastre pacate ‒ si nici nu mai îndraznim sa ne apropiem de cele sfinte ‒, dar El nu ne priveste niciodata cu asprime sau cu sila, ci cu mila. Unde noi vedem urâciune, rautate, lacomie, desfrânare, ura etc., Domnul vede rana de dincolo de ele. Noi nu putem sa vedem mai departe de faptele, gândurile si starile noastre sufletesti, dar El vede întotdeauna dincolo de ele, priveste la ceea ce le-a generat si ne îndeamna sa avem nadejde ca, desi ne-am întunecat, suntem, în continuare, „chip al Sau”. Abia având aceasta convingere, putem capata curaj sa ne întoarcem la Dumnezeu si, mai mult, putem sa nu mai judecam sau sa nu ne mai suparam pe aproapele nostru atunci când (ne) greseste, vazând la el mai degraba rana din care iese puroiul rautatii. Aceasta este mila crestina, milostivirea pe care suntem chemati sa o avem si care nu este un sentiment, ci o atitudine si o întelegere existentiale. Sunt si situatii în care Hristos pare a schimba mila pe o atitudine mult mai categorica, mai dura chiar, fata de cei care nu se raporteaza onest la propriile rani. Este mai întâi cazul fatarniciei, pe care o sanctioneaza adesea în persoana unor farisei. Fatarnicul este cel care, desi e ranit (cu pacate, neputinte etc.), se arata a fi sanatos înaintea oamenilor. E ca si cum o persoana grav bolnava ar iesi din spital înainte de a se vindeca, doar pentru a impresiona pe ceilalti cu asa-zisa „sanatate” a lui (lucru ce ar fi taxat de orice om normal ca adevarata nebunie). Alte doua situatii se regasesc în pilda talantilor, când cel care îngroapa talantul primit este numit „sluga vicleana si lenesa” (Matei 25, 26). Lenesul este cel care se da ranit, desi nu este. Viclean este cel care se foloseste de rana spre a se îndreptati si a obtine daruri pe care era chemat sa le primeasca doar lucrând la vindecarea sa. Cine e si viclean, si lenes, se foloseste de o rana a sa oarecare, accentuându-i gravitatea pâna în punctul în care ea l-ar coplesi si l-ar face cu totul neputincios, desi în realitate ea nu este atât de mare încât sa-l împiedice a lucra la mântuirea sa. Fata de unii ca acestia, Mântuitorul Iisus Hristos Se manifesta mai ferm spre a-i trezi, aratându-le ca, pe drumul spre Împaratie, este o maxima întelegere fata de neputinte si boli, patimi si pacate de tot felul, ca tot omul este primit cu atât cât poate el lucra si întelege. Dar nu se accepta scuze si pretexte pentru nelucrare. Iar lucrare nu poate fi decât teandrica, adica divino-umana. Chiar daca partea omului este microscopica, iar a Domnului de dimensiuni cosmice, cea omeneasca nu poate lipsi cu totul. Farâma aceasta de contributie a noastra ne confera, de altfel, si o demnitate pe care nici o alta creatura nu o mai are înaintea lui Dumnezeu.
