Autorul serialului îsi continua „exercitiul de admiratie” pentru cel pe care îl considera primul mare poet român, comentând succint o serie de creatii lexicale din repertoriul dosofteian. Pentru a întelege mai bine uluitoarea disponibilitate creatoare din Psaltirea în versuri, am considerat ca nu-i lipsit de interes sa expun din câteva din creatiile sale lexicale, pe care le-am cules în operele în proza, din pasajele originale, nu traduse, ale lui Dosoftei, si anume din prefetele de la Liturghier (1689), de la Viata si petrecerea sfintilor (1682), de la Psaltirea de-ntales (1681), de la Parimiile preste an (1683), pentru ca asta atesta faptul ca avem de-a face la Dosoftei cu un program de înnobilare masiva si, daca se poate, imediata a expresivitatii literare românesti, atât în discursul teologic, cât si în limbajul poetic. Sigur ca el a fost precedat de altii, ca sa spunem, n-a venit din neant! A fost precedat întâi si întâi de catre Varlaam si apoi si de autorii anonimi care au tradus primele texte bisericesti în limba româna, cu o suta de ani înaintea lui. Totusi, la el recunoastem aceasta amprenta speciala, aceasta amprenta personala, unica, inconfundabila. De exemplu, numai la Dosoftei gasim pentru prima data nume abstracte, precum fiinta, nefiinta, fire, fiind, purcedere, împreunaciune, apoi ipostas, ipostasuri, ba chiar o creatie lexicala care m-a încântat întotdeauna de câte ori am evocat-o studentilor; este vorba despre încercarea sa de a explica esenta celor trei ipostaze ale Treimii, creând formatia nominala abstracta al sau dintr-un pronume pe care îl articuleaza, în pofida regulii gramaticale! El zice al saul sau, afirmând ca „tatal are al saul sau cu parintiia si fiul are al saul sau cu fiia”. Sa admiram si ineditul celor doua substantive abstracte parintiia si fiia, în spatele carora recunoastem latinestile paternitas si filiatio, cu întelesurile lor teologice de ‘faptul de a fi parinte’ si, respectiv ‘faptul de a fi fiu’. Sigur ca, astazi, ne‑ar putea parea straniu, poate chiar amuzant unor filosofi actuali, care au la îndemâna o limba exersata de aproape doua secole în discursul filosofic! Dar sa ne imaginam ca lui Dosoftei, daca voia sa numeasca în greceste sau în latineste conceptele respective, îi era foarte usor, dar în româneste el a avut intuitia de a crea aceste formule, care apar chiar înduiosatoare. De asemenea, sinonimia terminologica este la Dosoftei fantastica! Dau numai exemplu; pentru cuvântul actual poet, el si‑a faurit si tine la îndemâna nu mai putin de patru denumiri: cântatoriu, poetic, pevet si dvoret, ultimele doua sunt slavonisme, celalalt, din greaca si primul este românesc, derivat de la a cânta... Pagini din Viata si petrecerea svintilor, Iasi 1683 De asemenea, Dosoftei continua si întareste o directie terminologica activa înca în limbajul bisericesc si astazi. Este vorba de prezenta în discursul sau, la toate nivelurilor, a numeroaselor slavonisme tehnice, ceea ce era absolut firesc într‑o epoca în care slavona era înca limba de cult în Biserica! Noi, astazi, câteodata, am dori parca sa uitam ca, timp de cinci secole cultura româneasca s-a dezvoltat în gradina lingvistica a limbii slavone, ca limba slavona a fost limba cultivata ca idiom de cultura a subtirii paturi cultivate... Asa ca o multime de asemenea slavonisme de natura tehnica le gasim întâi si întâi la Dosoftei, altele sunt preluate de la înaintasi, unele sunt si astazi în uz, altele au fost înlocuite. De exemplu, germenii peasna si irmos! Monahii stiu mai bine aceste cuvinte pentru ca, având în fata zilnic textele bisericesti, vad tipul de verset, tipul de rugaciune pe care-l citesc, numit ca atare în text, desi nu-l mai rostesc cu glas tare. Alte exemple: canon, poslanie (care înseamna scrisoare), catavasie, stih, pripealalita, petdeseatnita, prochimen, cisla, citenie, diaconstã, itros, stiholog, stihologhie etc. De asemenea, sunt numeroare slavonisme pe care le-a introdus în uz Dosoftei, dar care nu au un caracter tehnic. Le citez si pe ele asa, ca sa zic asa, pentru a lua contact auditiv, daca nu si vocativ‑sentimental, cu aceste încercari ale lui Dosoftei, marele creator de limba, de a rafina si o terminologie teologica. Iata, avem slavonismul, numai la el existent, bogovidnic, corespondentul slavon este la fel, боговидьнъ „care tine de viziunea divina”, devestavnic înseamna „virgin”, a deistvui înseamna „a actiona”, idoloslujitel „idolatru”, inoplemenic „[de neam] strain”, plodnic înseamna „roditor”, podanina înseamna „acordare”, preobrajenie înseamna „metamorfoza, transfigurare”, sazdanie „creaturã”, slavoslovi „a lauda, slavi”, tveatonosie „faptul de a purta [produce] flori”, vahod, cuvânt care exista si astazi, „intrare”, vasclicnovenie, care înseamna „vociferare”, vaznesenie înseamna „exaltare”, vlastie „putere” si asa mai departe. Si, în fine, ramânând în aceeasi sfera, mi-am trecut aici pe o fisa câteva clase de asemenea creatii lexicale spontane, tipice felului de a scrie în limba româna a lui Dosoftei. Avem, mai întâi, creatii derivative cu radacini aloglote, adica din alte limbi, din slavona, din greaca mai ales, carora li se adauga sufixe românesti, ceea ce contribuie la un fel de „românizare” a acestor radacini: bezaconic înseamna ‘ilegal, fara de lege’, probrazala, musicesc, iamvicesc, a ritoricí, a titluí, ultimele înseamna, se întelege, ‘a da un titlu’ sau ‘a practica retorica’. Avem apoi la Dosoftei creatii lexicale derivative realizate exclusiv cu material morfematic românesc, carora nu mai trebuie sa le explicam sensul, de exemplu, bunatâtâtor, cugetaret, cugetit, înfetit, a întregá, învietator, gónita, faptariu, meserí, mortac (nemuritor), nemuritoríe, nelutátec („ceva care e dincolo de pamânt”), uniciune, viiatic, vârtositura. Si, în fine, remarcam si unele creatii lexicale obtinute prin compunere, un procedeu fata de care limba româna nu prea are afinitati, spre deosebire de alte limbi, precum greaca, germana, rusa sau chiar maghiara, care practica cu mult mai usurinta compunerile lexicale. În limba româna compunera lexicala e mai putin productiva, dar gasim la Dosoftei unele creatii lexicale de acest tip, de exemplu: adebunatate, de-apoiurile, întâipusoare, supceriu etc. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
