Ceea ce i s-a întâmplat lui Leonte Tismaneanu la sfârsitul anilor cincizeci, i se întâmpla acum si lui Chivu Stoica. La ordinul lui Nicolae Ceausescu, cineva i-a tras presul de sub picioare. Fapt care era, de altfel, previzibil. Nascut la 8 august 1908, la Semeeni, jud. Buzau, decedat la 18 februarie 1975, la Bucuresti, Chivu Stoica a fost o figura de prim rang a regimului comunist (la un moment dat portretul lui se afla imediat în stânga lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica fiind perceput ca al doilea om în ierarhia de stat si de partid), ocupând, printre altele, functia de prim-ministru al României, în perioada 1955-1961, si din 1965 pâna în 1971 functia de Presedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fiind înlocuit de Nicolae Ceausescu, primul secretar al PCR, aflat într-o perioada de maxima ascensiune. Chivu Stoica a devenit în 1931 membru al Partidului Comunist din România. În 1933 a fost condamnat la închisoare pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivita, ispasind câtiva ani buni de închisoare, alaturi de Gheorghe Gheorghiu-Dej si alti camarazi. A fost, dupa cum afirma Vladimir Tismaneanu, omul cel mai obedient, a carui menire era sa curete periodic grajdurile partidului de mâzga ce se aduna acolo. Servil cu cei mari, necrutator cu cei mici, era satrapul perfect de care se folosea partidul atunci când apareau situatii grele. Nu avea nici un fel de scrupule, azi te batea pe umar prieteneste, mâine, daca era cazul îti împingea scaunul de sub streang, afisând o mina vesela: „Daca a existat un personaj în comunismul românesc cu desavârsire dominat de personalitatea lui Gheorghiu-Dej, numele sau a fost Chivu Stoica... Era marginit, incult, ranchiunos, cu imense complexe de inferioritate”. Acesta a fost Chivu Stoica. Vladimir Tismaneanu, care si-a petrecut copilaria, adolescenta si o mare parte din tinerete printre acesti oameni, îl cunostea bine atât direct, cât si din bârfele pe care le spuneau pe la colturi liderii partidului comunist unii despre altii. Nu trebuie sa uitam faptul ca tatal sau, Leonte Tismaneanu, si mama sa, Hermina Marcusohn, au fost vechi activisti cu convingeri ferm comuniste, care au luptat ca voluntari în Razboiul Civil din Spania, apoi s-au refugiat în timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial în URSS, lucrând la Radio Moscova, la sectia româna a postului de radio „Moscva”, fiind colegi de redactie cu Leonte Rautu, Ana Pauker si Vasile Luca. Dupa întoarcerea în România, în martie 1948, tatal lui Vladimir Tismaneanu a fost numit redactor-sef al Editurii de Stat pentru Literatura Politica. În aceeasi perioada, a fost numit sef al catedrei de marxism-leninism al Universitatii (pe atunci numita „C.I. Parhon”) din Bucuresti, precum si sef de catedra la Scoala de stiinte sociale „Andrei A. Jdanov”. Trebuie mentionat si faptul ca spre sfârsitul anilor cincizeci, Leonte Tismaneanu a intrat în conflict indirect cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, la scurt timp dupa epurarea Anei Pauker, fiind acuzat de „fractionism” si exclus din PMR în primavara anului 1960. A fost reprimit în PMR odata cu venirea lui Nicolae Ceausescu la cârma tarii, când i-a fost oferita si functia de redactor în cadrul Editurii Meridiane. Vladimir Tismaneanu, în vremea copilariei sale, a trecut la mod emotional prin urcusurile si coborâsurile de care a avut parte tatal sau, fapt care, probabil, l-a afectat destul de mult. E posibil ca la urzelile si la mazilirea tatalui sau sa fi fost implicat tovarasul Chivu Stoica. În perioada de detentie, precizeaza politologul Vladimir Tismaneanu, Chivu Stoica nu a iesit din cuvântul lui Dej, pe care îl considera litera de lege. De aici, tragem concluzia ca ordinul de mazilire în privinta lui Leonte Tismaneanu a fost dus la îndeplinire de Chivu Stoica. Vladimir Tismaneanu a stiut, pesemne, acest lucru, si când s-a invit ocazia, i-a facut tovarasului Chivu un portret memorabil. În treacat fie spus, Traian Basescu a fost cât se poate de inspirat, dar si cinic, când i-a oferit în 2006 functia de presedinte al Comisiei Prezidentiale de Analiza a Dictaturii Comuniste din România lui Vladimir Tismaneanu. Combinatia e de-a dreptul geniala. Nici Ostap Bender, maestrul tuturor combinatiilor, din romanul lui Ilf si Petrov (apropo de Petrov), n-ar fi reusit sa gaseasca o formula mai eficienta. Deci un fiu de nomenclaturisti e însarcinat sa condamne în mod oficial comunismul de catre cine? De catre un fost informator care prin frauda a ajuns presedintele României. Numele lui de cod era Petrov. Si dupa acest ocol, va propun sa revenim la subiect, la Chivu Stoica. De-a lungul carierei sale politice, tovarasul de încredere al lui Deja fost distins pentru contributia sa depusa pentru cauza comunismului cu nenumarate medalii si decoratii, precum: Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofiter (1947); Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa I (1948, 1958); „Ordinul Muncii” clasa I (1949); Ordinul „Apararea Patriei” clasa I (1949); Titlul de „Erou al Muncii Socialiste” si Medalia de Aur „Secera si Ciocanul” (1958); Ordinul „23 August” clasa I (1959); Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa I (1966); Titlul de „Erou al Republicii Socialiste România” (1973). Ordinile si decoratiile nu l-au scapat însa de mazilire. În aprilie 1968, Chivu Stoica, odata cu reabilitarea lui Patrascanu, a fost scos din jocul politic. Precizam ca el facuse parte din grupul celor care votasera executia lui Patrascanu. De fapt, din 1968, Ceausescu pusese deja mâna pe toate frâiele puterii si nu mai suporta în preajma lui oamenii din vechea garda a lui Dej, chiar daca acestia se manifestau fata de el la fel de obedient ca si fata de predecesorul sau. Ceea ce i s-a întâmplat lui Leonte Tismaneanu la sfârsitul anilor cincizeci, i se întâmpla acum si lui Chivu Stoica. La ordinul lui Nicolae Ceausescu, cineva i-a tras presul de sub picioare. Fapt care era, de altfel, previzibil. În 1968 omul de încredere al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej înca nu împlinise 60 de ani. O vârsta rezonabila pentru un lider comunist. Ceausescu avea 50. Apartinea unei alte generatii, ce-si ocupa locul în viata publica. Începând cu aceasta data cariera lui Chivu Stoica intra în eclipsa. Urmeaza depresia si boala. O boala ciudata pe care partidul a tinut-o la index. Nu se stie exact de când, poate înca de pe vremea detentiei de la Doftana, când la dus trebuia sa se aplece cu precautie ca sa ia sapunul scapat din mâna, poate mai târziu, în perioada lagarelor naziste si a zvonurilor ce veneau de acolo privind diverse moduri de exterminare a detinutilor, Chivu Stoica dezvoltase o fobie bizara. Capatase o teama patologica mai întâi fata de sapun, apoi si fata de apa, traind cu impresia ca trupul sau se transformase, din pricina dusmanilor pe care-i avea în preajma, într-o mare bucata de sapun, care la atingere cu apa se va dizolva, scotând nenumarati clabuci pe gura si pe nas, dar si prin alte orificii. De aceea, tovarasul Chivu Stoica, în perioada crizelor ce-l bântuiau tot mai des, nu se mai atingea nici de apa, nici de sapun. Desigur, partidul nu l-a lasat sa cada prada ravagiilor bolii de care suferea, ci l-a ajutat sa se interneze în clinici, pentru ca sanatatea lui sa nu se deterioreze cu totul. Fiind un „mare crai” în perioada sa de glorie, când ocupa functii importante în stat, Chivu Stoica nu s-a putut debarasa nici în perioada bolii de naravul dobândit, când s-a îndragostit, desi era casatorit a treia oara, de o infirmiera, pasata de Pacepa, care-l îngrijea. Oare ce fel de declaratii îi facea bolnavul, o compara cu o sapuniera, cu un recipient sau se multumea sa-i spuna ca nurii sai îi aduc aminte de clabucii de sapun? Va dati seama ce s-ar fi întâmplat daca si-ar fi pastrat o parte din functie sau daca hazardul l-ar fi propulsat, cum se întâmpla adesea, în ciuda bolii, în functia suprema?! Unii spun ca în perioada delirului de care suferea, Chivu Stoica avea impresia ca nu numai trupul sau, ci si trupurile tovarasilor sai de partid, ba chiar si trupurile întregii clase muncitoare din România se transformasera într-o mare de sapun. Cumplita obsesie. Oare cum o suporta? Dincolo de aceste „picnaterii”, sfârsitul sau e unul tragic, caci, fiind constient probabil de degradarea care îl asteapta, într-un moment de luciditate Chivu Stoica s-a sinucis cu o arma de vânatoare. Sau „a fost sinucis”, la ordinul si din mila tovarasilor sai de detentei, care vazându-l cât sufera, i-au scurtat chinul. În urma lui, conform marturiei ultimei sale sotii, ar fi ramas o autobiografie, care însa s-a pierdut. Maria Manolescu-Chivu, ultima si mult mai tânara sa sotie, povesteste: „Dupa ce n-a mai fost presedintele Consiliului de Stat, n-a mai avut garda. În 18 ia­nuarie a venit acasa însotit de 4 securisti. Îl luasera direct de la CC. Între ei, o femeie si un barbat ziceau ca sunt soti. Ea a zis ca o cheama Doina Roman, ca e nepoata Elenei Ceausescu si ca lucreaza la Securitate. El care era Ion Mihai Pacepa – ca l-am cunoscut –, îsi zicea sotul ei. Si acest Pacepa, «sotul», a stat cuminte acolo pâna l-au instalat, l-au dus pe Chivu în camera. Aparusera în casa zicând ca-l pazesc de mine... Chivu era epuizat, nu prea-si dadea seama ce se-ntâmpla… Mai târziu, alti securisti mi-au spus de droguri, de hipnoza… Ce-i spunea asta, Doina Roman, facea Chivu.” O alta marturie importanta, care subliniaza drama prin care trecea Chivu Stoica, îi apartine lui Alexandru Bârladeanu: „Eu nu mai stiu cu ce ocazie l-am auzit pe Chivu plângându-se ca i s-au pus microfoane si în pat. Referitor la timpul dinaintea mortii sale, probabil ca, în urma celor dezvaluite de acele aparate, a avut loc o discutie dura între Chivu, Nicolae Ceausescu si nevasta-sa, când s-au spus lucrurilor pe nume. Daca îi va fi facut Ceausescu reprosuri în chestiuni de morala, Chivu i-a amintit cazul celui ce vede paiul din ochii altuia, nu si bârna dintr-ai lui: ancheta homosexualitatii din Doftana.” Dupa „sinucidere”, cadavrul lui Chivu Stoica a fost ridicat de securitate fara a i se da voie sotiei sa-l vada. Ei i s-a spus ca s-a împuscat cu arma de vânatoare. „Si eu atunci, când mi-a spus de arma de vânatoare, m-am dus repede sa vad armele... Avea trei arme printre care un Holland-Holland. Cutiile cu armele erau la locul lor. Cu ce pusca s-a împuscat, nu stiu. Fiindca pe cele trei le-am predat apoi eu.” Nichita Danilov este scriitor si publicist
