Cum ar trebui însanatosita comunicarea publica? Prin alcatuirea echipelor de supraveghere, care sa stearga imediat mesajele violente, gregare, incitante? Exista asa de multe „echipe”? Din cine sunt alcatuite? Cine le conduce? Ar trebui stabilit mai întâi la ce ne gândim folosind cuvântul „reglementare”. Un cuvânt ce semnifica decenta, abilitate, necesitate în orice domeniu, în aproape orice situatie. Cele trei unitati de masura ale aplicarii reglementarilor sunt esentiale în statele care au suportat decenii la rând cenzura, altfel, poate aparea imediat refuzul principiului de „reglementare”. Mai ales într-o tara ca România în care, stim cu totii, reglementarile au avut si au destinul de a fi încalcate. Cum s-a ajuns la acest refuz national al reglementarilor este alta întrebare ce pretinde un raspuns complex, nuantat. Pâna în 1990, în toata media din România existau ceea ce s-ar putea numi „filtre” prin care trecea mesajul adresat publicului. În radio si televiziune, redactiile erau conduse de câte o persoana care citea textele, asculta rubricile si emisiunile înaintea difuzarii, secretariatul de redactie avea dreptul de a le asculta, de a le corecta sau respinge, în functie de caz. În redactiile ziarelor si revistelor exista acel „cap limpede”, redactorul raspunzator de continutul publicatiei de la o anumita data, cel obligat sa depisteze greselile de orice fel, sa le corecteze, sa elimine ce era neconvenabil din punct de vedere ideologic, politic, dar si din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale. Grilele ideologice si politice constituiau, bineînteles, mecanismul cenzurii. Cenzura de care am dorit toti, sau aproape toti, sa scapam dupa 1989. Alt sport national al românilor este, cum se stie, saritura dintr-o parte în cealalta a calului. Acum s-a ajuns - ma refer tot la media traditionala - în situatia dezastruoasa a lipsei verificarii calitatii discursului vorbit si scris, grav afectat de necunoasterea limbii române, la gonflarea vanitatii, a orgoliului de care dispun cei ce se exprima public, la nesocotirea echilibrului si a bunei cuviinte, chiar la transmiterea mai subtila sau mai directa a unor mesaje contrare politicii corecte, necesare în anumite domenii si situatii. Am descris pâna acum mai detaliat „teatrul de operatiuni” din media clasica pentru ca, daca în aceasta zona reglementarile atât de necesare (evident, nu în sensul de cenzura) sunt mai usor de pus în practica, dar lipsesc aproape cu desavârsire, dificultatile apar în privinta mediul virtual. Net-ul, sa îl numim asa cu un termen general, este, ca sa folosesc o expresie neacademica, un gard/perete pe care oricine poate lipi ce vrea. Cum ar trebui însanatosita comunicarea publica? Prin alcatuirea echipelor de supraveghere, care sa stearga imediat mesajele violente, gregare, incitante? Exista asa de multe „echipe”? Din cine sunt alcatuite? Cine le conduce? S-ar parea ca aplicarea reglementarilor nu este imposibila. Activitatea colectivelor de redactare si diseminare a mesajelor de anumite tipuri în publicatii virtuale, blogg-uri dovedeste ca se pot alcatui grupuri care sa infirme cu argumente rationale, cu documente, într-un limbaj decent, ideile proliferate de „baietii rai”. Dar apar mai multe probleme: avem destui tineri care sa stapâneasca bine limba româna? Care citesc si carti, nu numai ce gasesc la repezeala si fara orientare pe net? Avem destui profesori adevarati de jurnalism care sa le cultive grija pentru limba româna, pentru informarea cât mai apropiata de exhaustiv, cu grija impartialitatii? Întrebarea din titlu pretinde, bineînteles, raspunsul afirmativ. Însa am mari dubii ca acum, în România, raspunsul are echivalent substantial în fapte. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
