„Leo, ori Corona, ori Desperados!” (Un licean catre un altul) Banuiesc ca titlul e suficient de contrariant ca sa atraga atentia cititorilor, doara dosarul cu sina a devenit pe la noi simbolul unei birocratii încremenite în hârtii peste hârtii si reticenta, cum ar veni, la modernizare, la digitalizare, la, altfel spus, virtualizare. Nimic de spus, aparitia internetului a revolutionat profund vietile noastre si nu poate nimeni nega importanta acestuia, faptul ca fara internet nici nu ne mai putem închipui existenta noastra, nu-i asa? Iar cel târziu de la izbucnirea pandemiei Covid 19, parca chiar buna parte din viata noastra, din activitatile multora dintre noi, din legaturile cu institutii de stat ori private (autoritati, banci) a trebuit sa se mute online, în mediul virtual - mediu care, cum necum, ne-a tinut conectat unii de altii, de realitate, adesea peste mari si tari. Dar am pomenit de viata noastra? De realitate? Oare care viata? Ce fel de? Oare care realitate? Ce fel de? Sincer sa fiu, dincolo de plata online a facturilor, dincolo de „rasfoit” niscaiva presa online, de intrat pe Facebook, eu unul am refuzat orice invitatie (cele câteva) de-a participa la vreun eveniment „virtual”, deci de la distanta. Asta, pentru ca nu prea cred în realitatea unor asemenea „întâlniri” (vorba romanului lui Kundera, Viata e în alta parte...), dar si pentru ca, mai nou, refuz constient virtualizarea vietilor noastre, de vreme ce pare sa existe un curent serios care încearca sa ne-mpinga în fel si chip spre un soi de paienjenis virtual din care nu vad cum am mai reusi sa iesim fara a ne pierde ca fiinte reale, vii si dornice de viata reala. Caci tendinta spre o digitalizare (virtualizare) totala a relatiilor, a existentelor noastre nu poate fi decât expresia unei încercari interesate de-a ne prinde-n genul acesta de „supraveghere de tip panopticum” (Andrei Vieru, Elogiu frontierelor. Mic tratat de libertate, Humanitas, 2021) si de captivitate, pe scurt. Sa luam exemplul platilor: ne place tot mai mult sa platim cu cardul? Foarte frumos, nicio problema. În curând or sa apara însa si servicii de care nici nu vei mai putea beneficia daca nu poti plati cu cardul. Si treptat vor disparea si cashul (ofensiva a început deja, chiar si-n România). Justificarea eliminarii platilor cash este, aparent, desigur, una cât se poate de convingatoare (cu atât mai mult acum, în pandemie, cu toate limitarile de contact real, pe viu): e mai ieftin si mai sigur pentru toti, basca luptam eficient, vorba aia, împotriva evaziunii fiscale, a coruptiei, a banilor negri ai mafiilor de tot soiul! Atâta doar ca banii gheata reprezinta, totusi, una din redutele libertatii noastre personale. Si o plasa de siguranta. Ia sa ne-nchipuim ce s-ar întâmpla în cazul în care cade tot, fie si doar pentru doua-trei zile: o mareata pana de curent, de pilda, ori un atac cibernetic devastator al unui nebun ori al unor cyber-teroristi si toate institutiile s-ar bloca, ioc internet, ioc toate cele, iar vietisoarele noastre virtuale s-ar dezumfla ca niste biete baloane ramase fara aer (cald)! Moment în care, poate, unora ni se va face dor de realitatea palpabila a dosarului cu sina... Pe care-l invoc, desigur, strict ca un simbol al realului real, asigurator, în ideea ca ar trebui sa ne dorim cu totii sa existe în continuare, la fel ca în cazul banilor, si o alternativa la tot ce-i digital respectiv virtual. Ca plasa de siguranta. Michael Astner este poet, traducator si publicist
