Câti dintre abonatii, vedetele-„tenori” si „influencer”-ii veleitari de pe retelele sociale nu seamana leit, în esenta, „oratorilor” din Hyde Park? Si, ca si acolo, nici pe „traseele” WWW nu te obliga nimeni sa-i „asculti”, sorbindu-le (!) cu nesat „ideile”, „opiniile”, „reactiile”, „filosofia”, distribuite/ difuzate aproape for free. Vi se pare, poate, ca tema dezbaterii-turnir, anuala, la care ZDI, iata, ne invita si ne stârneste, nu ar avea niciun de ce /pentru ce sa ma duca cu gândul la celebrul, ca trazneala, Hyde Park londonez? Daca da, as zice: cu atât mai bine! Asta, stiind ca a-i convinge pe cititori de ceea ce initial le trezeste îndoieli si mirari, îi surprinde sau chiar contrariaza, se încheie, rasturnând premisele „de start”, cu atât mai placut. Si de un efect durabil. Cum cred…, nu fara „munitia” necesara, ca se va si întâmpla. Umorul britanic nu e numai „sec”, ci si de o rafinata eficienta. Nu e lipsit nici el de sevele subtile ale „fentelor” de limbaj, ale alunecusurilor semantice (cum ar putea sa se priveze de potentialul lor viu, inventiv în orice limba naturala bogata, exersata cu ludic neastâmpar?!). Dar înca mai de pret si deloc „egal distribuit” pe harta natiunilor si a culturilor lor ni se înfatiseaza un umor implicit (si atât de cuceritor), de o complexitate de neignorat si care nu mai are nevoie de niciun vehicul verbal, investit, as zice, direct în act, în fapta-„solutie” surâzatoare, realmente apta sa rezolve ceva deloc lesne de tolerat, totusi la un mod convenabil pentru toti si fara sa lezeze pe nimeni. Înclinarea irepresibila a unora (si nu chiar putini) de a-si perora tot soiul de „discursuri” în publicul la îndemâna, nu în for, ci oriunde, la întâmplare, pe strada, în mijloacele de locomotie sau la diferite ocazii, cu cine stie ce alta destinatie, descarcare verbala când narcisista si infatuata, de autoproclamati „oratori”, când ticneala curata, când, de asemenea, da, si asta: postura bufon-cabotina. O astfel de inepuizabil „proteica” înclinare si-a gasit acolo, în Hyde-Park, mai exact într-un anume corner al acestuia, spatiul de manifestare „meritat”, disponibil oricaror astfel de veleitati, cât se poate de… democratic si, totodata, în nota unei elegante ironice de netagaduit. Nu e nimeni obligat sa-i asculte pe benevolii „oratori”, nici nu vine vreun „Jimmy”, politist sa-i… disturbe, e si spectacol, si defulare, cu un gratuit/affordable efect terapeutic: vedeti ce înmanunchiere mirabila? Si pe deasupra a toate astea, suprema încununare, nu-i poate ignora nimeni „solutiei” londoneze nici emblematica îngemanare de zâmbet/amuzament si filosofie inactu, „jonctiune” realizata cu cea mai mare naturalete, departe de orice ostentatie, care, de si-ar fi bagat coada, ar fi riscat sa altereze, sa compromita, sa strice totul: realismul pragmatic, delicatetea reactiei blânde, nu brutala, umorul în special. Câti dintre abonatii, vedetele-„tenori” si „influencer”-ii veleitari de pe retelele sociale nu seamana leit, în esenta, „oratorilor” din Hyde Park? Si, ca si acolo, nici pe „traseele” WWW nu te obliga nimeni sa-i „asculti”, sorbindu-le (!) cu nesat „ideile”, „opiniile”, „reactiile”, „filosofia”, distribuite/ difuzate aproape for free. Pâna aici - similitudini, aparent inofensive. Mai departe, însa, sar în ochi, diferentele, deosebirile. Nu s-a auzit de „miscari” si partide, nici de curente mentalitare, nascute din „oratoria” de allowed madness a Hyde Park-ului, dar de pe FB-ul lui Mark Zuckerberg, deja, da. În perspectiva, poate, si de pe Tik-Tok si Twitter. Tot la diferente paguboase, nocive: www fake news, intruziuni manipulatorii în campanii electorale si exit-referendum, revarsari de agresivitate si imunde ca limbaj. „Reglementari”, legislatie corectiva, profilactica vs. patologica www? Sa „cenzuram” democratia retelelor? Si atunci ce? Poate… educatie a spiritului critic (users), plus … macar „un dram” de… umor englezesc, mai bine? Nicolae Cretu este profesor doctor în cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic si istoric literar
