Poetul din Howl, cu o viata spectaculoasa (ce face legatura între momentul Beat si momentul Hippie, între Neal Cassady si Bob Dylan), a marcat un interval american fundamental prin versurile lui, la fel ca, odinioara, Walt Whitman. America lui Ginsberg, asemenea Americii lui Whitman, si-a dovedit, înca o data, extraordinara disponibilitate poetica. Eroarea care se face în receptarea poeziei lui Allen Ginsberg (si, în speta, a faimosului sau poem epic Howl) vine dintr-un stereotip cultural mostenit din romantismul american, mai precis de la criticii lui Walt Whitman (si, cu precadere, de la exegetii capodoperei acestuia din urma - Song of Myself). Paralelismul nu trebuie sa surprinda, stiuta fiind admiratia lui Ginsberg pentru Whitman (transcendentalismul celui de-al doilea rezoneaza, polifonic, în textele beat ale celui dintâi). Eroarea de care vorbeam se refera la personalizarea experimentului poetic. Adica, într-un sens mai larg, autoreferentialitatea (esenta demersului estetic atât la Whitman, cât si la Ginsberg) este vazuta de comentatori ca o forma de biografism liric. Nimic mai fals. Ideologia transcendentalista (emersoniana), din interiorul careia Whitman îsi extragea seva intelectuala, nu celebra eul marunt, perisabil, al unei umanitati degenerate, ci sinele eliberat din captivitatea materialitatii imediate, efemere. Un sine „transcendental”, conectat la universalitate, la spiritualitatea eterna, autentica. Asa se contureaza „eul” radiografiat în Song of Myself. Aici, egocentrismul si monomania sunt doar efecte psihologice marginale. Elemente de cadru secund, chestiuni colaterale. Estetic si filozofic, pentru Whitmanconteaza „sinele” universalizat, un „sine” care nu trimite la o persoana (limitata, vulnerabila), ci la o persona (infinita, invincibila). Transcendentalismul american însusi descrie, de fapt, miscarea dinspre personal catre impersonal, de la subiectivitate la obiectivitate, acea „obiectivitate” venita din contemplarea „rupta” de lume, suficienta siesi precum „lucrul-în-sine” al lui Kant. De aceea, as spune ca, fara nici un dubiu, ideologia lui Emerson si Thoreau (asumata plenar de Whitman) ramâne o filosofie a „transpersonalizarii”, a disolutiei „persoanei”, a disiparii „eului” nesemnificativ si, în contrapartida, o idolatrizare a naturii universale. Din aceasta esenta culturala a fost construit si celebrul beatnik american al anilor cincizeci-saizeci, Allen Ginsberg (1926-1997). Propria identitate si propria biografie constituie numai reperele textuale ale unui experiment poetic mult mai complex, unde lumea, universul (si orice forma de transcendenta, în ultima instanta) interactioneaza total. De la restrictivul individual (supus, oricum, degradarii) se merge spre nelimitarile ontologice (fenomen estetic sofisticat, recunoscut si acceptat însa rar de criticii generatiei Beat, mesmerizati mai curând de spectacolul „texistential”, oferit de Kerouac, Cassady sau Ginsberg). Cel putin asa se configureaza perspectiva din Howl, poemul publicat în 1955, citit public la faimoasa Galerie de Arta (experimentala) din San Francisco, si, ultimativ, acuzat de obscenitate (trecut chiar printr-un dur proces, în 1957, si interzis o perioada). Viata lui Ginsberg de pâna în 1955 (evocata destul de transparent în Howl - ca si istoria Americii, de altfel, în Song of Myself) reprezinta „fundalul” textual pentru insertiile transcendentaliste, supra-individuale, de care poezia abunda în ansamblu. Situarea poetului „deasupra” lumii reprezinta exercitiul spiritual cel mai des întâlnit de-a lungul textului. Aceeasi strategie artistica se observa si într-o alta opera celebra a lui Ginsberg, America, imaginata ca o conversatie filozofica (în linia lui Margaret Fuller) între scriitor si tara-continent, conversatie încheiata cu epifania (la rândul ei, whitmaniana) ca scriitorul e, în fond, tara-continent (Whitman se identifica, si el, mereu cu natiunea americana, cu întreaga geografie transatlantica mai corect, într-un efort de consubstantializare transcendentala). În poemul Un supermarket în California, Ginsberg îsi imagina o întâlnire (desigur, „transcendenta”) cu Whitman, sugerând nemijlocit ca arta poetica a romanticului i-a fost sursa de inspiratie... Publicarea unei antologii poetice Allen Ginsberg în limba româna (de catre Editura Polirom) mi se pare un act cultural remarcabil. Poetul din Howl, cu o viata spectaculoasa (ce face legatura între momentul Beat si momentul Hippie, între Neal Cassady si Bob Dylan), a marcat un interval american fundamental prin versurile lui, la fel ca, odinioara, Walt Whitman. America lui Ginsberg, asemenea Americii lui Whitman, si-a dovedit, înca o data, extraordinara disponibilitate poetica. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
