„A fost o iluzie, spuse ea. Tot ce ati vazut v-a fost indus în subconstient prin intermediul autosugestiei. Priviti, adauga ea, Putin a trecut pe lânga noi fara sa ne bage în seama... În timp ce voi erati cu gândurile duse auirea, el a tinut un discurs despre libertatea presei...” Între timp, chelnerii umblau în jurul nostru foarte atenti. Cum vedeau ca se golea un paharel, cum îl umpleau din nou. Acum azerbaidjenii toastau în onoarea singurei femei care avusese „cinstea” sa se aseze la masa noastra. Fata doamnei Venera Arizonovna Alleluieva era toata numai zâmbet. Ridicând-se în picioare, ziaristul din Baku, spuse lungind vocalele: „Sa bem în cinstea frumusetii. În cinstea acestei femei, care, asezându-se în mijlocul nostru, ne facem sa ne simtim ca niste zei…” Fata rotunda ca o tipsie a doamnei Alleluieva era toata numai zâmbet. „Pot sa va fac o marturisire”, întreba ea, ciocnind paharelul cu mesenii. M-am simtit întotdeauna ca pestele în apa în compania barbatilor. Si am învatat sa comunic cu ei. Barbatii sunt o natura aparte”, adauga ea. „Ce fel de natura?” am întrebat cu totii. „Ehei, exclama Venera Arizonovna, faceti voi pe vitejii, dar când e vorba sa luati haturile în mâna, cotiti dupa primul colt…” „Si asta numiti dumneavoastra o natura aparte?” „Da”, raspunse Arizonovna cu chipul radiind de satisfactie. Am sorbit din paharele, înghitind în sec. Cum pe masa se gasea scrumbie din belsug, ne-am „dedulcit” cu ea. Taceam privind în directia usii, de unde trebuia sa apara, din moment în moment, premierul Putin. În stânga mea se auzi o tuse. Îndreptându-si ochelarii pe nas, Narumbek Ayizipovici Nazarbaiev rosti cu o voce de bas, neasteptata pentru statura sa: „Ia zi, draguto, Vladimir Vladimirovici, pe care-l asteptam cu totii, este ca si noi, o natura aparte?” „D’apoi cum!?”, facu Alleluieva, înfigându-si cu delicateta furculita într-o bucata de somon. „Te pomenesti - continua Ayizipovici - ca l-ai putea juca si pe el, învârtindu-l între degetele tale grasulii, cum faci cu noi, acum!?” Tocmai atunci usierii anuntara sosirea amfitrionului. Ne ridicaseram în tacere capete în directia din care urma sa apara Putin. Arizonovna sopti: „L-as învârti, si înca cum, uite asa l-as învârti, facu ea îmbârligându-si degetele pe sub masa.” Privind-o, ne-au trecut fiorii. Oare ce ar fi zis ValdimirVladimirovici daca ar fi aflat ce spune femeia despre el?! Cum îsi permitea aceasta Arizonovna, o femeie cu fata lata ca o lipie, sa vorbeasca astfel despre Putin si nu oriunde, ci la o masa oficiala organizata în cinstea noastra de catre premier?! Oare nu-i era teama de microfoane si de camerele de supraveghere amplasate în scrumiere si tavan? Nu cumva aceasta era o provocare pusa la cale chiar de consilierii lui Putin, care voiau sa afle ce parere avem noi, oaspetii, despre amfitrion?! „Un pic de liniste, va rog”, spuse usierul, privind în directia noastra... „Ia, auzi ce nesimtire!” pufni si Nazarbaiev. „Te uiti la ea si vezi ca arata ca o parasuta cu fata umflata ca un balon. Dar ce pretentii, Doamne! Pai, Putin, scuzati expresia, n-ar da nici un scuipat pe ea...” Arizonovna nu se lasa însa intimidata cu una cu doua. „Poate ca ar da, de ce sa nu dea, ca doar nu-l costa nimic.” Fata ei lata seamana, într-adevar, cu o lipie bine rumenita, proaspat unsa cu un strat subtire de unt, menit sa accentueze, pesemne, rasa. Ochii oblici îi erau ascunsi îndaratul unor ochelari fumurii cu rame aurite. Privind-o, aveam tendinta de a-mi înfige degetele în fata ei si a rupe de acolo o bucata, ca sa ma conving ca aveam de-a face, într-adevar, cu o lipie nu cu altceva... Înfatisarea ei parea destul de enigmatica, dar si hazlie... Alleluieva stia sa ne stârneasca orgoliile. În preajma ei, cuvintele capatau duble întelesuri. Oare ce urmarea? De ce n-o lasam în pace? De ce ne agitam atât? Nu cumva femeia aceasta cu înfatisare atât de banala, ce semana cu un calaret mongol, abia coborât de cal, îsi batea joc de noi?! Poate ca îndaratul înfatisarii sale croite din topor se ascundea un spirit subtire... Ma gândeam la toate aceste lucruri, disecând firul în patru, si punându-mi tot felul de întrebari, fara sa fiu atent la ce se întâmpla în jurul meu... Mi-am dat seama ca mesenii erau acum preocupati de altceva. Eram cât pe ce sa-i dau replica nu tocmai ortodoxa doamnei Arizonovna, când cineva îmi facu semn, ducându-si degetul aratator la buze, sa pastrez tacere: „Vine Putin”, îmi atrase atentia azerul cu gât lung. Si într-adevar atunci usile se deschisera cu un pocnet scurt si Vladimir Vladimirovici intra cu pas sprinten în salon. Se facu din nou liniste. Toti eram curiosi sa-l vedem cât mai de aproape. Avea calcatura tinereasca, usoara a unui om obisnuit sa alerge pe gazon, si totusi mersul sau avea ceva ciudat, de parca Vladimir Vladimirovici s-ar fi pregatit tot timpul sa urce pe un podium, unde avea sa-i fie înmânat nu stiu ce trofeu. Privirea ca si fata îi erau extrem de expresive. Premierul crea impresia unui om perfect stapân pe vointa sa... Facându-si intrarea în salon, Vladimir Vladimirovici arunca o scurta privire asupra asistentei, zâmbind ca pentru el. Venera Alleluieva scoase un oftat prelung, gata-gata sa lesine. M-am apropiat de ea si am apucat-o de un brat. Femeia îsi întoarse nedumerita înspre mine fata, aruncându-mi o privire furioasa: „Stiu sa ma descurc si singura, nu trebuie sa-mi purtati de grija...” M-am simtit destul de prost. În fond, ce treaba aveam cu Alleluieva?! Putea sa lesine si de zece ori! Mi-am desprins degetele de pe cotul ei si am privit spre Putin. Amfitrionul se afla la doi pasi de noi. Scapând de strânsoare, femeia îsi înalta cu semetie barbia ei voluminoasa în aer. Probabil trebuia sa se fi ridicat pe vârfuri, caci statura sa devenise impozanta. Alleluieva parea cu un cap mai mare decât noi. O priveam fascinati, aflati parca în transa. „Vladimir Vladimirovici”, i-am auzit deodata glasul... Atât spuse femeia, si asta în soapta, dar soaptele ei umplura cu ecouri sala în care ne aflam. Oprindu-se pentru o clipa în loc, Putin privi usor nedumerit, dar bine dispus, spre aratarea ce se clatina ca o papusa gonflabila undeva în stânga lui. „Cu ce va pot fi de folos, distinsa doamna?!” întreba el pe un ton calm, ridicând usor sprinceana stânga. „V-as ruga sa-mi luati apararea în fata acestor barbati neciopliti, care m-au jignit profund...” „Cum asa?!” facu Putin. „Mi-au spus ca sunt urâta”, se plânse femeia din Kîrghistan... „Dar n-am spus asa ceva”, am protestat în cor. „Mint, mint, rosti Venera Alleluieva izbucnind în hohote de plâns, au spus ca sunt atât de urâta, încât dumneavoastra n-ati da nici un scuipat pe mine...” „Iar tu, daca e sa dam cartile pe fata, interveni Narumbek Ayizipovici, postat în dreapta mea, ai spus ca uite asa l-ai învârti pe Vladimir Vladimirovici pe degete...” Si zicând asta, Narunbek îsi roti în sens demonstrativ mâinile în aer aratându-i lui Vladimir Vladimirovici modul în care doamna Alleluieva avea de gând sa-l joace pe degete... Situatia devenise delicata. Putin îsi încrunta sprâncenele. „Retrageti-va cuvintele”, spuse premierul pe un ton sever, adresându-se nu Venerei Alleluieva, ci noua. „Ni le retragem”, am strigat la unison. Alleluieva jubila de satisfactie. „Am sa va ramân recunoscatoare ca m-ati salvat dintr-o situatie umilitoare...” „Placerea a fost de partea mea”, rosti Putin, ducând mâna dreapta la inima si înclinându-se în fata ei. „Si voi, ne privi peste umar Putin, de când pâna când va permiteti luxul de-a va exprima în numele meu?” „Va rog sa ne scuzati pentru lipsa de politete”, încerca Ayzipovici sa ne scoata din încurcatura. „E vorba aici nu de lipsa de polite, ci de badaranie, îl întrerupse Putin. Ati jignit o doamna, ba mai mult decât atât, v-ati exprimat anumite opinii referitoare la modul meu de-a fi... De unde stiti ce aveam sau am de gând sa fac!?” Am ridicat neputinciosi din umeri si ne-am lasat privirea în jos. „De unde atâta lipsa de consideratie...” „Au zis, facu Alleluieva, stergându-si lacrimile de pe obrajii rumeni, ca dumneavoastra...” „Liniste”, porunci Vladimir Vladimirovici apropiindu-se de Alleluieva, care radia de fericire. Stateam încremeniti, asteptând cu nerabdare deznodamântul. Oare ce avea de gând sa faca Putin? La întâlnire era prezenta si presa. Camerele de luat vederi roiau în jurul nostru. Tremuram de emotie. În dreapta mea, Ayzipovici scrâsnea din dinti. Azerbaidjenii se agitau si ei, lasându-si greutatea trupurilor când pe un picior, când pe altul. Uzbecul îsi rasucea mustata. Iar ziaristul venit din Israel, clatinând din cap, îsi stergea mâinile cu un servetel. Brusc se auzi un râs în stânga noastra, care ne trezi la realitate. Râdea batându-si, în semn de triumf pumnii, Alleluieva, alaturi de compatriotul ei. „A fost o iluzie, spuse ea. Tot ce ati vazut v-a fost indus în subconstient prin intermediul autosugestiei. Priviti, adauga ea, Putin a trecut pe lânga noi fara sa ne bage în seama... În timp ce voi erati cu gândurile duse auirea, el a tinut un discurs despre libertatea presei...” Am rasuflat usurati. Nichita Danilov este scriitor si publicist
