15 ianuarie a intrat deja în imaginarul colectiv ca o zi fasta! Dar ce-ar fi sa sarbatorim si ziua de 14 ianuarie, ziua de nastere, acum 75 de ani, a lui Luca Pitu, un eseist erudit si muscator, unul dintre corifeii culturii alternative, neoficiale, underground. El, care a fost în timpul dictaturii mentorul „Grupului de la Iasi”, cred ca ar binemerita o reverenta postuma chiar în aceste zile cu focuri de artificii culturale. Iata, deci, ce scriam, sub titlul „Minus Eminescu”, cu sapte ani în urma, la plecarea sa, într-o zi de iunie care devansa si ea o comemorare eminesciana: „Ne-a parasit zilele trecute Luca Pitu, singurul profesor universitar doctor al universitatii iesene care a practicat, în timpul dictaturii ceausiste, libertatea de gândire complet dezinhibata. «Anarho-eseist», cum cu umor se definea el însusi, Magistrul din Cajvana a fost un gânditor inclasabil, un personaj atipic care a sfidat colaborationismul generalizat si uniformizarea ceausista, fiind, în egala masura, un mentor inspirat si exigent al câtorva dintre prietenii sai mai tineri care au primit astazi eticheta de «grupul de la Iasi», dupa denumirea aplicata lor, în anii '80, de Ion Bogdan Lefter: Dan Petrescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei, Dan Alexe si, într-o anumita masura, George Pruteanu. Cum îi displaceau profund lingusirea si minciuna, nu ar fi nimic mai nepotrivit într-un astfel de moment melancolic decât encomionul, specie care, prin natura ei, aglutineaza inevitabil rememorarea selectiva cu excesul de admiratie asa încât îl voi evoca, în spirit, mai degraba, cu notele explicative de rigoare, prin intermediul unei scrisori inedite, pe care am identificat-o în sectiunea de «Corespondenti ocazionali» din cadrul fondului Mircea Eliade, aflat la Biblioteca Regenstein a Universitatii din Chicago. Iat-o: Iasi, 28 iulie 1977 Domnule Profesor Eliade, Va scriu numai cîteva rînduri. Predau literatura franceza în Iasi, venit fiind în acest tîrg de undeva din fundul Bucovinei. Ma cunoaste foarte bine unul din discipolii d-voastra, Robert Scagno. Ca orice june cu acces la limbile Occidentului, am citit si tot recitesc Le Mythe de l’Eternel Retour si consider Fragments d’un journal a fi si a ramîne cel mai bun jurnal din a doua jumatate a acestui veac. Personal, însa, va pot marturisi ca-l practic pe Cioran, de la care am învatat sa ucid în mine elevul, studentul, discipolul. (Desi îmi vine foarte greu sa reprim în mine acest gînd obsedant, demonic: Daca mi-as fi ales nasterea as fi vrut sa fiu Cioran.) DAR NU DESPRE ASTA ESTE VORBA. Altceva îmi sta pe limba. NAE IONESCU Sînteti poate la curent ca la Bucuresti infami literati de serviciu fac bascalie de acest tip extraordinar fara de care perioada interbelica ar fi semanat cu o lectie de pedagogie à la Makarenko. Unii dintre acesti «literati» va frecventeaza cînd ies în strainatate. Vi s-a vorbit poate de un film «Actorul si salbaticii» si de personajul Guta Popescu. Etc., etc., etc. Faptul nu ne dispera: profesorul Nae Ionescu, ridiculizat, e readus cît de cît la suprafata. Pacat ca nu se face nimic, scriptic, pentru acel tip ale carui putine texte, editate odinioara de elevii sai, zac în fondurile secrete ale cîtorva biblioteci valahe. Atît am avut de scris. Sperînd ca epistola mea va ajunge, printr-un miracol, sa fie citita de Dumneavoastra, va urez, Domnule Profesor, multa sanatate si luciditate în aceasta ametitoare fin de siècle. LUCA PITU Republicii 32B, G-4, scara A, apt. 24, 6600 - IASI Iata si câteva comentarii lamuritoare: desi Ceausescu folosise din plin elementele ideologice ale Miscarii Legionare în constructia national-comunismului sau (tema omului nou, structuri organizatorice adaptate dupa Carticica Sefului de Cuib, muzica motivational-revolutionara, teme antisemite precum si o deschidere, dupa 1968, fata de emigratia intelectuala care simpatizase cu Corneliu Zelea Codreanu, inclusiv fata de Eliade) delirul puterii l-a facut sa gliseze, încet-încet, catre reabilitarea figurii cazon-autoritariste a Maresalului Antonescu, mai aproape de stilul Conducatorului Unic, pe care Ceausescu însusi îl promova. În acest context, legionarii au fost rediabolizati si a fost stipendiat Marin Preda sa scrie «Delirul», iar în plan cinematografic a fost creata, în 1976, pelicula «Actorul si salbaticii», o odioasa manipulare propagandistica ce beneficia de rolul genial jucat de Toma Caragiu si care a facut ca generatii întregi sa revada filmul de vreo câteva ori gratie unui scenariu abil si a unor interpretari actoricesti de exceptie. Luca i-a scris lui Eliade, la fel ca o mare parte a tinerilor si intelectualilor români de atunci, pe adresa de la facultate si a fost extrem de surprins si emotionat, în 2007 când i-am comunicat aceasta copie, ca mesajul a ajuns totusi la Eliade si ca epistola exista înca în arhivele de la Chicago. Mai trebuie spus ceva despre acest text de tinerete, destul de inform si naiv care nu îl reprezinta prea mult pe adevaratul Luca Pitu. Prieten la Iasi cu poetul Mihai Ursachi, fost detinut politic, Luca începuse sa cunoasca supravietuitorii Gulagului românesc si, firesc, asa cum aproape toata intelectualitatea de calitate din România acelor ani a reactionat, a cautat sa se rebranseze la lumea intelectuala interbelica, singura care amintea de libertatea de gândire si de reflectia filosofica si politica de tip european, fara a-si pune nimeni problema de a resuscita optiunile politice de tinerete ale grupului din jurul lui Nae Ionescu, în mare parte complet necunoscute în acea perioada. Un element important, apoi, îl reprezinta prietenia cu Roberto Scagno, pe atunci lector de italiana la Universitatea «Al. I. Cuza» din Iasi. Faptul ca Scagno a trait o buna perioada în România l-a facut sa înteleaga apasarea dictaturii comuniste de aici, si si-a nuantat, gratie lui Luca si a altora, întelegerea perioadei interbelice facându-l sa fie, decenii la rând, singurul comentator occidental avizat care vorbea despre optiunile politice de tinerete ale lui Eliade obiectiv si în cunostinta de cauza. În fine, mai e ceva în acest text. Nici Luca, nici mai tinerii sai prieteni, nu au desfasurat o activitate politica propriu-zisa împotriva regimului Ceausescu. Totusi, faptul ca stiau limbi straine, ca erau cultivati, ca erau ahtiati dupa informatii si literatura occidentala, beletristica sau politico-filosofica, îi facea sa intre în contact cu toti lectorii straini de la universitate. Adica cu tintele Directiei a III-a, Contraspionaj, a Securitatii Statului. De aici si dosarele lor de urmarire si necazurile cu politia politica a lui Ceausescu. Luca Pitu merita cu mult mai mult decât o evocare fulguranta si eu as începe cu retiparirea singurului text critic onest si necomplezent scris despre el în timpul vietii: Monstrum eruditionem al lui Ovidiu Nimigean. Ar fi necesarul pas premergator spre editia critica de Opere Complete, omagiul inevitabil adus unui Parinte Fondator al gândirii libere (si libertariene!) românesti. Ciclul evocator al culturii moderne românesti este, firesc, acordat dupa cele doua date generice legate de Eminescu: 15 ianuarie, nasterea si 15 iunie, moartea. Nascut pe 14 ianuarie si plecat dintre noi pe 14 iunie, Luca Pitu întemeiaza astfel ciclul clasic al culturii alternative românesti, caci o simpla schimbare de semn poate genera, câteodata si o schimbare de sens. Odihneasca-se-n pace în Empireu, alaturi de spiritele afine!” Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
