Relatarea calatoriei de o zi în Transnistria continua cu prezentarea vizitei la universitatea din Râbnita. Situata la câteva strazi de piata Lenin, locul unde suntem condusi, facultatea de litere a universitatii de stat din Râbnita, este o cladire modesta, cu doua etaje, varuita într‑un galben închis si placata, pe alocuri, cu caramida decorativa rosie. Se afla în mijlocul unui mic parc, saracacios si acesta, cu câteva banci înconjurate de tufisuri, un gazon aproximativ si câtiva brazi inegali si golasi. Întregul ansamblu, ca si interiorul în care pasim imediat, seamana cu cel al unui liceu românesc de provincie mai rasarit. Timorat si fascinat parca de ineditul întregii aventuri în care m‑am trezit angrenat, am uitat, din nefericire, sa îmi notez numele primitoarelor noastre gazde, cei câtiva profesori si profesoare, în frunte cu dl decan si cu sotia sa, sefa catedrei de germanistica. Specialist în literatura rusa, dl decan ne întâmpina, în fata intrarii principale, cu un protocolar Позвольте мне приветствовать вас, уважаемые товарищи, гости из Германии! - „Permiteti‑mi sa va urez bun venit, stimati tovarasi, oaspeti din Germania!” Asadar, tovarasi! Wunderbar! Formula de adresare pare sa îl amuze pe Wolfgang (ulterior îmi va marturisi ca e pentru prima data în viata lui când a fost apelat cu nepretuita zicere „stimate tovarase”!), dar mie îmi da un fior pe sira spinarii. Vechea si nevinovata vocabula româneasca va ramâne pentru românii din generatia mea grevata de conotatii depreciative, neplacute si nelinistitoare sau, în cel mai bun caz, (auto)ironice. Suntem condusi în „sala de festivitati” a facultatii (актовый зал факультета), care nu este cu nimic deosebita de un „laborator de limbi straine” de prin liceele românesti de altadata. Pe pereti, înghesuite unele într‑altele, portrete de mari scriitori universali (Shakespeare, Goethe, Victor Hugo), dar mai ales rusi (Goncearov, Puschin, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki), alternând cu inscriptii în rusa, engleza si germana, continând citate memorabile. Pe peretele din mijlocul salii troneaza, ca de la sine înteles, portretul nemuritorului Vladimir Ilici Lenin! Studentii, mai ales fete, stau în banci, câte doi, cuminti si timorati. Cu un puternic accent rusesc, una dintre studente ne înmâneaza flori si ne ureaza bun venit în germana. Vadit emotionat, dl decan desfasoara, în rusa, un discurs care se vrea sincer si „simtit”, dar nu reuseste sa fie decât conventional si minat de ideologie. Din toata poliloghia colegului universitar râbnitean nu am ramas decât cu ideea ca „lupta pentru pace si pentru înfratirea între popoare” înca nu s‑a terminat. Sefa catedrei de germanistica, o tânara femeie realmente frumoasa, este o rusoaica, adusa de valurile vietii tocmai din Turchestan, între popoarele Moldovei transnistrene, cu misiunea de a‑i învata pe bietii localnici limba lui Luther, Goethe si Thomas Mann. Din discursul doamnei, pronuntat într‑o germana relativ corecta lexical si gramatical, dar greu de descifrat datorita pronuntiei aproape imposibile, mai aflam si alte lucruri importante, precum, de exemplu, ca elevii si elevele dumneaei (sic: meine Schüler und Schülerinnen) sunt cuminti si silitori, doritori sa îsi însuseasca, împreuna cu limba germana, si aspectele pozitive si progresiste ale literaturii germane. Cuvântarea colegei ruso-turkestanezo-moldavo-transnistrene se încheie înflacarat cu doua lozinci adecvate momentului: „Traiasca lupta pentru pace!” si „Traiasca prietenia si înfratirea dintre popoare!” Invitat sa ia cuvânul, ca actor principal al festivitatii, Wolfgang si‑a activat reputatele lui competente de om de lume si a vorbit mestesugit aproape zece minute, ca un diplomat de profesie, fara sa spuna mai nimic angajant pentru oaspeti sau deranjant pentru gazde! Nu îmi mai amintesc ce am improvizat, în germana, atunci când mi‑a venit rândul sa spun si eu ceva. Am fost apoi poftiti sa vizitam si biblioteca facultatii. Cu tot regretul trebuie sa spun, fara sa par ca sunt un cusurgiu, dar si aici impresia a fost de improvizatie si saracie: câteva mii de carti, cele mai multe în limba rusa sau, poate, în româna cu grafie chirilica. Doua‑trei dulapuri adaposteau carti în germana, engleza si franceza, majoritatea de beletristica. A urmat apoi partea cea mai placuta a vizitei, prânzul pe care gazdele noastre ni l‑au oferit, cu multa ospitalitate, dar într‑un cadru foarte restrâns. În afara de noi patru, Wolfgang, Dindera, Valentina si subsemnatul, de domnul decan si sotia sa, germanista originara din Turkestan, nu mai erau decât alte patru persoane, doi domni si doua doamne (i.e. tovarasi si tovarase). Oferta culinara parea sa fie traditionala: dupa doua ciorbe foarte gustoase, una de hribi si alta de pui, ne-am servit fiecare cu ce am dorit si am putut duce din „zacustile” de tot felul întinse pe mese. Votca era din belsug si se bea nu din paharele, ci din canite! Când am constatat cât de slaba era acea votca, am înteles de ce cana este pentru o asemenea tarie un „paharel” destul de potrivit. Am mai înteles ca toastul este un ritual obligatoriu în fostul spatiu sovietic, poate chiar în cel rus. Impresia mi‑a fost întarita si cu alte prilejuri, la Chisinau, Balti, Cernauti sau Tbilisi. S‑a toastat, în genere, pentru sanatatea amabilelor gazde si a onoratilor oaspeti si pentru buna colaborare germano‑(totusi!)moldoveneasca. Replicile se încrucisau de la unul la altul când în germana, când în rusa, mai rar în româna, dupa competentele si interesele discursiv-comunicative ale fiecaruia. Pentru prima data în viata constat folosul în plan pragmatic al celor opt ani de rusa pe care, vrând‑nevrând, a trebuit sa îi parcurg în scoala. Doamna Stoicescu, profesoara mea de rusa din liceu, despre care se spunea ca se refugiase de multa vreme din tarile baltice la Constanta (dupa cum îmi aminteste colega mea de liceu Nunuta Musetescu), se poate odihni în pace. Eforturile pedagogice ale blândei doamne în fata unei clase de elevi ostili, refractari si pasivi, nu au fost în van, cel putin în privinta elevului ei preferat. În toiul discutiei, aflu ca niciunul dintre colegii râbniteni nu auzisera de Universitatrea din Iasi! La fel cum nici eu, de altfel, nu auzisem de universitatea din Râbnita! Cum asa, domnule, îmi spun, suntem atât de ignoranti în privinta vecinilor apropiati, de care ne desparte doar o aruncatura de bat, o distanta pe care un porumbel calator ar parcurge‑o în zbor în mai putin de o jumatate de ora?!! Orasul Râbnita, cu podul de peste Nistru La întoarcere, alegem cealalta varianta spre Chisinau, care traverseaza Nistrul pe podul dintre Râbnita si oraselul vecin, Rezina, construit, pare‑se, mai recent. Pozele disponibile pe net sugereaza oarecare grandoare, pe fundalul cartierului de blocuri din epoca sovietica, grandoare pe care, cu parere de rau, ca sa ma exprim precum prietenii nostri de la Chisinau, eu nu am perceput‑o la fata locului deloc! (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
