În ritmul asta viitoarele olimpiade vor avea rezultatele secrete. Cei de pe podium vor plânge de jale blestemându-si proasta inspiratie de a fi iesit în locuri fruntase, vor fi huliti, iar ceilalti vor fi ridicati pe brate ca niste eroi care au rezistat chinului pierderii… A fost Olimpiada de vara de la Tokyo, se stie. Nu comentez rezultatele românilor, deja e stiut: nu mai avem treaba cu sportul, suntem meseriasi la afaceri si politica, acolo nu ne bate nimeni… Ce ma impresioneaza însa în mod deosebit, si în sens rau, în ultima perioada pe la toate competitiile sportive este încurajarea exagerata a pierzatorilor: ai câstigat esti bun, ai pierdut, esti la fel de bun. Din pricina pacatoasei de corectitudini politice care începe sa fie adevarata pandemie a lumii noi, se fura pâna si singura satisfactie pe care o au învingatorii în urma imensului efort pe care îl depun: sentimentul de împlinire. Vezi un om care a dat tot ce a putut el mai bun si a iesit primul într-o competitie, iar lânga el, la fel de bucuros, senin, multumit apare cel de pe ultimul loc, cu aceeasi îndrazneala si satisfactie. Apoi sunt cântece, artificii, jocuri de lumini în cinstea tuturor cu accent deosebit pe cei care doar au venit sa faca figuratie, minimalizându-se pâna în punctul ignorarii totale victoriile meritate. Ce rost mai are atunci sa particip si sa dau tot ce a mai bun din mine, daca meritul meu, în cazul în care voi câstiga, va fi unul neglijat? Primii atleti greci care au participat la întrecerile olimpice s-ar cai amarnic vazând aceste mari noi „realizari” ale lumii moderne. Zeus însusi ar da cu fulgerul de pamânt de ciuda. Cum sa glorifici pierzatorii, muritorule care esti? Doar învingatorii erau cândva aclamati, ei meritau cu adevarat uralele, statuile, florile, medaliile, ceilalti trebuiau sa plece capul si sa se caiasca, sa îsi jure ca data viitoare vor fi mai buni si sa-si recunoasca inferioritatea. De aia se cheama „competitie”, ca sa fie învingatori si învinsi, asta e toata filosofia ei, sa se vada care e mai bun, fara acest lucru nu ar putea exista nicio întrecere. Nimeni nu joaca doar de distractie, toti sunt împinsi de motivatia câstigului. Înteleg ca se doreste o nivelare totala a omenirii, albul sa fie negru, negrul, alb, ori ambii sa devina gri, strâmbul sa fie drept s.a.m.d., dar nu e drept, nu e corect, adevaratii performeri ai competitiilor sportive trebuie sa triumfe. Saracii de ei, dupa ce ca se strofoaca atâta cât pot ca sa câstige, sa stabileasca noi recorduri mondiale, dupa atâtia ani de olimpiade, adica aproape o imposibilitate, li se minimalizeaza performanta fiind trecuti indiferent într-o categorie oarecare, iar lânga ei, pe aceeasi linie îi pune pe looseri, pe cei care au pierdut sub egida mult laudata si trâmbitata: toata lumea câstiga! Nu, cetateni ai lumii noi, nu toata lumea câstiga, fir-ar ea sa fie, ca asa, ma duc si eu care n-am nicio treaba cu canotajul, dau de doua ori din vâsle si zic ca am câstigat, desi învingatorul real e la 10 kilometri în fata mea. Mila dusa la paroxism ne-a adus în situatia asta. Mila fata de pierzator, sa nu cumva sa sufere, saracul, sa se simta neglijat, sa ramâna traumatizat, sa intre în depresie, sa nu cumva sa râda ceilalti copii de el. Dar ce se întâmpla cu mila fata de învingator care e lasat în fundul gol? Va veni o zi si învingatorul va fi chiar dispretuit, pierzatorul va fi cel urcat pe podium si aclamat de o turma întreaga de mame panicarde care sustin lozinci de genul: nu e important sa câstigi, puiule, e important sa participi. Pe bune? Înca din frageda pruncie copiii pierzatori sunt luati în brate imediat de parinti si mângâiati pe crestet: lasa mama, tu ai alergat cel mai bine, doar ca celalalt a fost mai norocos. Tu esti adevaratul câstigator si oricum mai bun ca el, nu vezi ce mama urâta are?... La scoala profesorii nu mai au voie sa comunice întregii clase notele de la lucrari/ teste/ examene din acelasi motiv, ca aia mai slabi sa nu se simta coplesiti de durere vazând pe cei cu note mari cum se bucura. În ritmul asta viitoarele olimpiade vor avea rezultatele secrete. Cei de pe podium vor plânge de jale blestemându-si proasta inspiratie de a fi iesit în locuri fruntase, vor fi huliti, iar ceilalti vor fi ridicati pe brate ca niste eroi care au rezistat chinului pierderii… Patetic! E un drept natural al învingatorului sa primeasca toti laurii, iar pentru pierzator sa simta frustrare. Cine suntem noi, oamenii, sa inversam cu totul legile naturii, sa pretindem ca lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate? Nu avem acest drept, este ilegal! Acceptarea înfrângerii, pe care omul de azi nu o mai cunoaste, este adevarata dovada a umanitatii. E o discrepanta flagranta între ideea de învingator si cea de învins pe care societatea actuala încearca sa o treaca cu vederea în mod nedrept. De fapt nedreptatea însasi este neglijata si calcata în picioare pentru binele umanitatii. Cine a inventat conceptul asta de corectitudine politica a fost cu siguranta un idiot. Cum poti sa pui pe acelasi picior de egalitate învingatorii cu învinsii? Daca ai câstigat trebuie sa îti savurezi victoria, daca ai pierdut trebuie sa îti traiesti înfrângerea si sa îti doresti mai mult. Societatea actuala încurajeaza în mod eronat stângacia, eroarea, ratarea ca niste parinti care au facut copii dupa 40 de ani si sunt exagerat de grijulii. Domnilor si doamnelor, suntem aproape 8 miliarde pe Glob, e loc suficient pentru câstigatori si pierzatori, relaxati-va, pentru Dumnezeu! Lasati-o mai moale cu grija exagerata, fiti un pic mai primitivi, ce naiba! E mai sanatos si face bine la ten, ba chiar slabeste… Nu toti sunt învingatori, ci doar o parte, foarte putini, restul sunt pierzatori. Foarte multi, grosul sunt cei care au venit sa faca figuratie, de aceea trebuie sa îi aclamam pe cei putini. Alergatorii de cursa lunga care ajung dupa minute bune de la ultimul clasat pe podium, saritorii la înaltime care au trecut doar pe sub bârna, înotatorii care au batut apa de pomana si toti ceilalti care au pierdut, acestia se cheama învinsi si trebuie sa îsi asume aceasta calitate pâna la proba contrarie. Asta e ideea de întrecere, ca unii sa fie înainte si altii la urma. Când vii tu, tara democratica si spui ca toti au câstigat este exact ca atunci când afirmi ca ai investit miliarde de dolari în democratizarea Afganistanului si ca ai reusit, dar în doua zile fugi si lasi totul în urma exact cum era înainte de a veni. O gândire superficiala, mai penibila decât oricare alta. Am uitat sa zic: Bravo, România, esti o învingatoare, chiar daca ai pierdut pe banda rulanta!... Briscan Zara este scriitor si publicist
