Colito îsi tinea si cursurile la fel. Zbiera si flutura bratele prin aer, asemenea celor din secta Tremuricilor intrati în transa epifanica. Daca cineva ar fi miscat în timpul glorioasei reprezentatii academice, si-ar fi riscat, cu siguranta, viata. De aceea, studentii stateau ca niste stane de piatra, iar amfiteatrele, în consecinta, aratau, la orele apocalipticului retor italienist, precum Insula Pastelui în lumina soarelui de dimineata. Cum sa mai faci poante pe seama numelui Maimuzzolini în astfel de circumstante? Aflasem cândva ca profesorul Colito Maimuzzolini, colegul meu de la Italiana, ar avea un stramos peninsular, dar nu-mi imaginasem istoria originilor sale a fi atât de sensibila si complicata. Pe fondul unui episod straniu, petrecut înainte de pandemie, adevarul a iesit la iveala, aparând în presa obsedata de senzational. Bref, bunicul lui Colito emigrase la noi în anii treizeci ai secolului trecut. Administra niste afaceri marunte, legate de importul maslinelor în România. Treptat, tânarul s-a naturalizat în universul mioritic, însurându-se cu o românca. Ceea ce-l facea singular pe acest italian ratacit prin Carpati era numele sau foarte sonor, la vremea respectiva, în Europa – Mussolini. Îl chema Esposito Mussolini. Si nici macar nu vorbim despre vreo coincidenta onomastica! Esposito chiar provenea din clanul Mussolinilor, fiind un fel de var al temutului Benito. Dupa dezastrul fascist si instaurarea comunismului în Est, micul antreprenor a intrat în panica, nestiind încotro sa o ia. Si-a dat însa rapid seama ca, printre moldo-vlahi, i se va pierde mai usor urma decât în Italia (unde Il Duce fusese executat). Desigur, nu se putea juca nici cu bolsevicii, asa încât Esposito a optat pentru schimbarea numelui. Ca un italiano vero aflat la ananghie (dar fara sa-si fi pierdut simtul umorului), a devenit, în acte, Stupito Maimuzzolini. Manevra birocratica s-a derulat la un Sfat Popular dintr-un târgusor moldav, unde functionarii postbelici abtiguiti nu stiau prea bine cum îi chema pe ei însisi, daramite pe altii. Stupito nu s-a oprit aici cu bascalia. Ghidus, si-a botezat si fiul (nascut în 1947), pe viitorul tata al lui Colito carevasazica, Ginito. Ginito Maimuzzolini. E de la sine înteles ca, ulterior, Ginito nu s-a lasat nici el mai prejos. Si-a numit baiatul, pe universitarul de azi, sosit în lume în 1972, Colito Emiltare Borea Maimuzzolini. Pasionatii de istorie vor recunoaste imediat, în interminabilul apelativ, parodierea numelui complet al sceleratului dictator italian – Benito Amilcare Andrea Mussolini. O joaca de peninsulari simpatici, care, inevitabil, l-a transformat pe Colito, italienistul, într-un mizantrop feroce. Hartuit necontenit de glumele facute pe seama identitatii sale, el a alunecat spre tipologia teroristului crescut în traume. În anii nouazeci, nu i-a fost greu sa exercite teroarea asupra colegilor si studentilor. Abia iesiti din tirania comunista, oamenii aveau înca exercitiul obedientei în fata vocii autoritare. Iar Colito dadea frâu liber impulsurilor autoritariste. Când vorbea Maimuzzolini în sedinte, se facea o liniste de mormânt. Nimeni nu si-ar fi dorit sa intre, nefast, în colimatorul oratorului care, oricum, urla si gesticula într-un mod înfricosator. Teatralitatea dictatoriala mergea pâna la imitarea, printr-o mimica terifianta, a satisfactiei grosiere, afisate odinioara de – cum sa-i zicem? –, „protoparintele” lui Colito Maimuzzolini, Benito Mussolini. Italienistul îsi tuguia buzele si dadea, mecanic, din cap, asteptând, cu aroganta, aplauzele si ovatiile publicului (fie si atunci când el era format strict din membrii grupuscului de la Italiana, adica din 4-5 indivizi semi-catatonici). Când, în sfârsit, dupa câteva clipe de perplexitate colectiva, acestea (aplauzele si ovatiile) izbucneau furtunos (tradând mai degraba o spaima viscerala decât un entuziasm mobilizator), profesorul schita un zâmbet-grimasa si îsi introducea palma dreapta în deschizatura sacoului – privit ca o uniforma militara. Colito îsi tinea si cursurile la fel. Zbiera si flutura bratele prin aer, asemenea celor din secta Tremuricilor intrati în transa epifanica. Daca cineva ar fi miscat în timpul glorioasei reprezentatii academice, si-ar fi riscat, cu siguranta, viata. De aceea, studentii stateau ca niste stane de piatra, iar amfiteatrele, în consecinta, aratau, la orele apocalipticului retor italienist, precum Insula Pastelui în lumina soarelui de dimineata. Cum sa mai faci poante pe seama numelui Maimuzzolini în astfel de circumstante? Colito gasise formula magica de a iesi din spirala peiorativa: redevenise Mussolini, negând manifest spiritul jocular al predecesorilor sai, Stupito si Ginito. Ei, dar, pe nesimtite, au venit anii actuali, cu studenti emancipati, predispusi la nesupunerea civica. De la primul curs de istorie a literaturii italiene, înainte de a sti precis numele profesorului de la catedra, doar observându-i gestica turbata si ascultându-i frazele latrate, ei au început sa se agite si sa vocifereze. În scurta vreme, întrebau sonor – „Cine-i, bre, maimutoiul asta vânator-culegator?” Apoi s-au catarat pe banci, tipând: „Me too!”, „Je suis Charlie!”, „Black lives matter!” si „Antifa! Antifa!” Colito a cazut abrupt în degringolada. Complet nebuneste, s-a pus pe batut pas de defilare pe coridoarele Universitatii. Presa infatigabila, cum spuneam, nu a întârziat sa apara. Alaturi de ambulantele cu sirenele pornite, bineînteles. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
