Personajele reale, de la Berezovski, la Kasparov si de la Hodorkovski, la Prigojin nu sunt decorative si nici prezente artificiale, ele au consistenta epica si ne introduc într-o lume care ne-ar fi altfel inaccesibila. Iar Putin ne apare în toata cruzimea lui rece, inflexibila. Giuliano da Empoli reuseste turul de forta sa scrie un roman plin de dinamism si sa ne antreneze totodata într-o pasionanta reflectie asupra puterii. E o reusita de exceptie, ce trebuie salutata ca atare. Curios destin au unele carti! Magul de la Kremlin, romanul lui Giuliano da Empoli, ar fi trebuit sa apara în 2021, însa Gallimard a amânat, din cauza pandemiei, tiparirea lui. A intrat în librarii în aprilie 2022, la doua luni de la invadarea Ucrainei de catre trupele rusesti. A fost citit în relatie cu aceasta invazie, desi cartea este o meditatie despre putere si, totodata, o radiografie a Rusiei de astazi. A avut un succes colosal (e si acum la loc de frunte pe lista celor mai vândute carti), a luat Marele premiu pentru Roman al Academiei Franceze si trebuia, în mod normal sa ia si premiul Goncourt (a fost balotaj la voturi, cinci la cinci, si doar votul presedintelui juriului a înclinat balanta). E tradus în multe limbi printre care iata, acum, în româneste (de catre Bogdan Ghiu la editura Humanitas, colectia Raftul Denisei). Un succes, totusi, surprinzator, daca ne gândim ca romanul e bazat pe o conventie narativa batatoare la ochi, daca pot spune asa: un lung monolog al unui personaj, pe nume Vadim Baranov, care se confeseaza naratorului, un narator ce apare la începutul cartii si dispare brusc la sfârsit, fara sa aiba vreun rol în defasurarea evenimentelor. Interesul confesiunii vine din faptul ca modelul lui Baranov este Vladislav Surkov, o vreme consilier influent al lui Putin, retras de câtiva ani de pe scena politica. Daca Surkov capata, în fictiune, o alta identitate, în schimb întâlnim o serie întreaga de personaje reale, Putin, bineînteles, dar si oligarhul Boris Berezovski, apoi alt oligarh, Mihail Hodorkovski, carora li se adauga figuri mai mult sau mai putin dubioase de la vârful puterii, Igor Secin sau Evghenii Prigojin, ori indivizi controversati, precum scriitorul Eduard Limonov si motociclistul Alexandr Zaldostanov, ajuns sef de banda (Lupii Noptii). Ponderea pe care o au aceste personaje ne face sa ne întrebam de ce scriitorul a preferat fictiunea, când un eseu politic ar fi avut, cu certitudine, un impact puternic. Nu vad alt raspuns decât acela ca romancierul a avut, gratie fictiunii, o incomparabil mai mare libertate de miscare, putând pune în gura personajelor replici verosimile si, gratie lui Baranov, conferind coerenta anasmblului. În orice caz, Giuliano de Empoli, care e politolog si a fost el însusi consilier politic (al lui Matteo Renzi), este un excelent cunoscator al realitatilor rusesti. Al realitatilor contemporane, dar si al istoriei Rusiei, cu derivele, convulsiile si miturile ei. Evident însa ca reflectorul e pus pe ultimele decenii care s-au scurs de la dezintegrarea Uniunii Sovietice. Anii ’90 au fost anii descoperirii placerilor pâna atunci interzise, anii îmbogatirilor fulgeratoare, anii „occidentalizarii” frenetice. Si totusi, unele schimbari ce par spectaculoase au explicatii simple. De ce a cazut Gorbaciov? Fiindca a dublat pretul votcii. De ce a trebuit înlaturat Eltîn? Fiindca ajunsese un betiv nevolnic, de care liderii occidentali îsi bateau joc. Asa se impune solutia Putin, iar Baranov, care lucrase la televiziune (iar televiziunea, în anii ’ 90, se transformase într-un drog), va sti cum sa puna în scena gesturile politice ale lui Putin. Devenit eminenta cenusie a Kremlinului, scopul sau este sa creeze realitate, sa-i faca pe oameni sa creada ca optiunile Trului sunt singurele valide, singurele capabile sa restituie Rusiei maretia de odinioara. Analizele pe care le face da Empoli sunt de o mare finete si dau o imagine întrutotul credibila a lui Putin si a curtenilor din jurul lui. Iata un exemplu lamuritor: „… nimic nu inspira o mai mare spaima în rândul supusilor decât o pedeapsa întâmplatoare. Pedeapsa care poate lovi din senin, fara nici un motiv aparent, este singura capabila sa îi tina într-o stare constanta de alerta. Supusul (…) care este tinut într-o stare permanenta de incertitudine este prada tot timpul panicii. Ideea de rebeliune nici nu-i trece prin cap”. Exceptionala e secventa în care Putin o primeste pe Angela Merkel si îsi aduce labradorul, stiind prea bine ca musafirei sale îi e frica de câini. Frica: acesta este sentimentul pe care Tarul vrea sa-l inoculeze tuturor adversarilor sai, reali, sau potentiali. De o ireprosabila (si înfricosatoare autenticitate) sunt paginile în care sunt prezentate resorturile profunde ala antiamericanismului si antioccidentalismului care anima elita politica rusa. În alta parte vedem rolul esential acordat propagandei si a ceea ce numim „razboi hibrid”. Care e scopul agresiunii din Ucraina, pornita - sa nu uitam - în 2014? Sa ocupe câteva regiuni, Donetk sau mai stiu eu ce? Câtusi de putin, Rusia, în imensitatea ei, nu are ce face cu niste bucati de pamânt: scopul este de a arata ca orientarea Ucrainei catre democratie a aruncat tara în haos. Personajele reale, de la Berezovski, la Kasparov si de la Hodorkovski, la Prigojin nu sunt decorative si nici prezente artificiale, ele au consistenta epica si ne introduc într-o lume care ne-ar fi altfel inaccesibila. Iar Putin ne apare în toata cruzimea lui rece, inflexibila. Giuliano da Empoli reuseste turul de forta sa scrie un roman plin de dinamism si sa ne antreneze totodata într-o pasionanta reflectie asupra puterii. E o reusita de exceptie, ce trebuie salutata ca atare. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
