Simpaticul este un om placut, agreabil, care stie sa abordeze un zâmbet potrivit în orice situatie, dupa cum stie si ce vorbe sa spuna atunci când este strâns cu usa. De obicei, simpaticul iese oricând curat dintr-o situatie murdara. Sigur, simpaticul nu trebuie luat prea în serios. Si e bine sa nu te bazezi pe cuvântul lui. Caci îmbatat de succesul pe care îl are în orice fel de societate, simpaticul devine, volens-nolens, un om superficial. Orice om simpatic e simpatic în felul sau. Simpatia e un dar. Poate si un har pe care cei care-l poseda îl împrastie în jur. Indiferent cum este, urât, frumos, superficial, bonom, generos sau pisicher, simpaticul genereaza în jurul sau o buna dispozitie, care devine contagioasa daca stai în preajma lui. Desigur, impresia pe care o lasa în urma, nu persista prea mult timp. De multe ori, consistenta ei e cea a baloanelor colorate de sapun, pe care copiii suflând din pai le ridica în aer. Alteori, impresia staruie în sufletul nostru multa vreme si abia putem scapa de ea. Simpaticul îti creeaza un fel de dependenta. În sensul ca daca l-ai întâlnit odata, ai vrea sa-l întâlnesti mereu. Simpaticul este un om placut, agreabil, care stie sa abordeze un zâmbet potrivit în orice situatie, dupa cum stie si ce vorbe sa spuna atunci când este strâns cu usa. De obicei, simpaticul iese oricând curat dintr-o situatie murdara. Sigur, simpaticul nu trebuie luat prea în serios. Si e bine sa nu te bazezi pe cuvântul lui. Caci îmbatat de succesul pe care îl are în orice fel de societate, simpaticul devine, volens-nolens, un om superficial. Ceva din Hlestakov exista în orice om simpatic. În actiunile si declaratiile sale, el e cuprins de avânt si de o doza mai mica sau mai mare, în functie de dispozitie si de context, de iresponsabilitate, chiar de iresponsabilitate crasa. Un om simpatic te cumpara si te vinde fara sa-si dea seama. Sperjurul si tradarea pentru el sunt, cum se spune, de bon ton. Sa luam, de pilda, un personaj din Lev Tolstoi. Dar înainte de asta, ar trebui sa ne întrebam: dar antipaticul? Antipaticul e oare mai breaz decât simpaticul? El nu te vinde si nu te cumpara cât ai zice peste?! Nu, la el procesele psihice sunt sucite si rasucirile în cerc, iar schimbarile de opinii si de dispozitii cer mai mult efort si mai multa durata. Antipaticul, desigur, te vinde si el, dar s-ar putea sa aiba un pic de scrupule sau sa fie patruns chiar de mustrari de cuget care sa-l stoarca de puteri. Antipaticul nu se simte prea bine în propria sa piele. Nici macar atunci când e patruns de aroganta. Miscarile îi sunt rigide, calculate. Gesturile geometrice. Antipaticul îsi calculeaza de obicei iesirile si vorbele pe care le spune. În actiunile sale el e calauzit de logica. Si aceasta logica împinsa uneori spre extrema îl determina sa fie rigid. Si fals în actiunile sale. Actiunile antipaticului sunt mereu în contratimp, în contratimp chiar si cu propria-i persoana. De aceea, atunci când antipaticul încearca sa faca un bine cuiva apropiat, binele se transforma în ceva inert. Caci binele sau naste suspiciuni, devenind o povara atât pentru el, cât si pentru ceilalti. Si asta fiindca, din pricina calculelor si a lipsei de empatie, el nu reuseste sa depaseasca nici limita binelui, nici limita raului, situându-se undeva la mijloc, într-un loc nici prea rece, nici prea cald. În aparenta, antipaticul pare mai cinstit si mai responsabil decât simpaticul. Dar asta doar în aparenta, caci din pricina frustrarilor adunate în suflet, el nu doreste nici binele, nici fericirea celorlalti. Ci, în forul sau interior, el ar vrea ca toti ceilalti sa aiba parte de esecurile si neîmplinirile pe care le-a avut el. Dar sa ne oprim la câteva exemple din Tolstoi. Printul Stepan Arkadievici Oblonski, fratele Annei Karenina, alintat de toti ceilalti cu diminutivul Steopa, e un om cât se poate de simpatic. Lui, toti cei apropiati care îl iubesc îi iarta orice greseala, inclusiv adulterul savârsit cu o guvernanta. I se iarta, pentru ca toti stiu ca asa e Steopa. El e un om prea vioi, prea vesel ca sa nu calce si pe de laturi. Stepan are si el mustrari de cuget. Nu atât însa pentru ca si-a înselat sotia în propria sa casa, cât pentru ca nu si-a facut un plan de bataie în cazul ca va fi prins si nu a reactionat cum trebuie atunci când sotia sa i-a aratat scrisoarea de dragoste adresata guvernantei. El e sincer si bun cu rudele, cu prietenii si chiar si cu oamenii necunoscuti. Sincer si cu sine însusi, cum zice Tolstoi. Si aceasta sinceritate îl face sa para mult mai uman decât daca ar cauta sa însele lumea. Tolstoi a gasit, aici, la acest personaj oarecum secundar o rezolvare pe cale empatica a dilemei printului Oblonski legata de adulter: „Stepan Arkadievici se simtea sincer fata de el însusi. Nu se putea însela singur, cautând sa se convinga ca se însela de fapta sa. Nu se putea cai de faptul ca el, barbatul de treizeci si patru de ani, frumos si afemeiat, nu era îndragostit de sotia sa, mai tânara decât dânsul cu un singur an, mama a cinci copii, fara sa mai puna la socoteala pe cei doi care murisera. Regreta numai un lucru: ca nu se stiuse ascunde mai bine de ea.” Nu acelasi lucru se întâmpla însa si cu Daria Alexandrovna, consoarta sa, o „femeie sleita de puteri, îmbatrânita, urâtita, care nu avea nici o alta calitate deosebita decât aceea de a fi o mama buna”; Dolly vrea cu tot dinadinsul sa creada ca-l uraste, desi, în ciuda suparari sale, simte ca-l iubeste si mai tare. Fata de Daria Alexandrovna simtim o oaresicare compasiune, dar ea, prin atitudinea ei corecta, devine un personaj sters, traind în conul de umbra al barbatului care o însala. O compatimim de la începutul actiunii si pâna la sfârsitul ei. Si pe masura ce o compatimim ea începe sa ne devina antipatica. Aproape fara sa ne dam seama, simpatia noastra mereu aluneca spre Steopa, care daca stam sa ne gândim mai bine, în afara de faptul ca în orice situatie transmite anturajului o stare de spirit de buna dispozitie, e un personaj banal. Dar banalitate lui ne cucereste. „Desi vinovat în toate privintele în ochii sotiei sale - lucru pe care-l simte chiar el însusi - scrie Tolstoi - aproape toti ai casei erau de partea lui, pâna si dadaca, cea mai buna prietena a Dariei Alexandrovna.” Stepan are ceva demonic în el. Usurinta cu care trece peste toate situatiile ne face sa ne gândim la Hlestakov, dar si la Piotr Verhovenski, unul din demonii lui Dostoievski. Dar bunatatea si sinceritatea firii sale îl salveaza. El e un personaj simpatic, dar banal, un banal care stie ca-i banal, si lucrul acesta devine extrem de confortabil pentru tot anturajul sau, salvându-l de mediocritate. Multumita frumoaselor sale aptitudini, dar si a obârsiei nobiliare, Oblonski obtine cu usurinta un post ca director al unei institutii din Moscova. El e veriga de legatura necesara oricarei societati sau paturi sociale. Fara el, saloanele de primire si balurile ar fi plictisitoare. „Stepan Arkadievici era ruda sau prieten - spune Tolstoi - cu o jumatate din populatia Moscovei si a Petersburgului. Se nascuse în mediul acelor oameni care erau sau ajunsesera puternicii zilei. O treime dintre barbatii de stat, oameni batrâni, fusesera prieteni cu tatal sau si-l cunosteau pe Stiva înca din leagan. Iar ultima parte era alcatuita din prietenii sai cei mai buni.” Ca sef de institutie, Stepan e un om întelegator si mai ales agreabil. „Principalele însusiri care-i asigurasera un respect unanim în serviciul sau - precizeaza Lev Nicolaevici -, erau urmatoarele: în primul rând, o nemasurata îngaduinta fata de oameni, întemeiata pe recunoasterea propriilor sale lipsuri; în al doilea rând, un liberalism desavârsit, nu acela din gazeta, ci acela pe care-l avea în sânge, si gratie caruia se purta la fel cu toti oamenii, fara sa tina seama de rang sau de avere; iar în al treilea rând - lucrul cel mai însemnat - o totala nepasare fata de meseria cu care se îndeletnicea... Ceea ce-l facea sa nu puna niciodata patima în aceste chestiuni si deci sa nu greseasca...” Aceiasi lipsa de patima o vedem si în viata sa intima. La el primeaza placerea si bucuria de-a trai. El nu-si complica existenta având mustrari de cuget sau trairi abisale nici pentru greselile sale, cu atât mai putin pentru greselile altora. Dupa cum vedem, Oblonski are nu numai calitati, ci si defecte. Implicare sa în viata familiei si în viata sociala e una superficiala. Tinând cont de aceste defecte, el ar fi trebuit sa devina un personaj dezagreabil atât pentru familie si multimea de prieteni, cât si pentru cititori. Dar lucrul acesta nu se întâmpla. Dozajul instinctiv al lui Tolstoi îl face sa fie simpatic aproape în toate împrejurarile. El e un personaj pe muchie de cutit. Daca Tolstoi i-ar fi îngrosat câteva trasaturi de caracter, Oblonski ne-ar fi devenit antipatic. Dar Tolstoi nu îngroasa, ci dimpotriva lasa trasaturile sa contureze ele însele portretul printului. Printul Oblonski nu are nimic cel putin în aparenta cu viata si biografia lui Tolstoi. Daca ar fi avut, Tolstoi ar fi fost mai precaut cu el si nu s-ar fi lasat descoperit. Tolstoi e opusul lui Stepan. Nichita Danilov este scriitor si publicist
