Fiind el însusi un nimeni ajuns la putere datorita ocupatiei României de catre nazistii rosii, Nicolae Ceausescu avea o singura spaima: ca, asemenea predecesorului sau, va fi eliminat de la putere de rusi. „Bai, am vazut eu, cu ochii mei, masinile Lada, cu patru oameni înauntru, care mergeau în coloana de la vama Siret (Albita, dupa caz).” Sunt sigur ca toti am auzit, cel putin o data, aceasta marturie edificatoare în siajul careia s-a construit cea mai mare minciuna manipulatoare a versiunii oficiale asupra evenimentelor din decembrie 1989: aceea ca pe Ceausescu l-a dat jos de la putere Gorbaciov cu ajutorul „turistilor”. De fapt, Marea Prabusire a Golemului Comunist a început pe 7 decembrie 1988, cu un an mai devreme, când Ronald Reagan, cel mai important presedinte american postbelic, încheia cu un final grandios cei opt ani rodnici de mandat. Împreuna cu Mihai Gorbaciov si cu George Bush Senior, vicepresedintele sau si deja „presedinte ales”, ridicau Cortina de Fier printr-un acord istoric semnat la New York, la ceea ce a intrat în istorie drept „The Governors Island Summit”. Tot ce s-a întâmplat în anul 1989 în Europa de Est a fost efectul acestei hotarâri decisive, efect al anilor de negociere si persuadare personala a Secretarului General al PCUS de catre modestul actor, dar uriasul om politic de la Washington. Ca urmare, regimurile impuse cu forta de Armata Rosie în teritoriile „eliberate” în cel de-al Doilea Razboi Mondial au iesit, rând pe rând, de sub tutela politica si militara a Moscovei. Ultima pe lista, în 22 decembrie 1989, România, cazuta si ea ca efect al dominoului european si nu din cauza vreunei interventiii straine, ci datorita politicilor smintite ale dictatorului scornicistean bazate pe minciuna generalizata si teroare tacuta. Cum, dupa trei decenii de machiaj istoric si uitare post-traumatica, adevarul apare destul de sters în mintile contemporanilor (nemaivorbind de efectul pervers al „adevarurilor” alternative impuse de harmalaia intentionat creata de „epoca postadevar”!) poate nu ar fi inutil de reamintit, din când în când, cauzele reale ale revoltei populare. Iata una esentiala: În anii 80, în România a functionat o economie bazata pe lipsuri sau, cum e ea cunoscuta în teoria economica, „a shortage economy”. Cum tema politica esentiala a regimurilor comuniste a fost suprematia partidului unic, bolsevic-comunist, precum si capacitatea prezumata a liderilor acestuia de a se pricepe la orice, economia în ansamblul ei (industrie, agricultura si servicii) era condusa centralizat de politruci si, evident, era ineficienta si mare consumatoare de resurse, cu efecte economice debile sau negative. Cum partidul nu-si putea asuma vina pentru aceasta situatie catastrofala, cele doua brate ale regimului îsi faceau datoria: propaganda, cu minciuna si cosmetizarea realitatii pâna la delir psihotic, iar politia politica (Securitatea + Militia si Procuratura), cu teroarea indirecta sau violenta împiedicau orice discurs critic sau opozant puterii comuniste instalata si mentinuta în vârful piramidei prin alegeri trucate. De aici raportarile mincinoase si realitatea fictionala inventata de propaganda sau, dupa caz, arestarile, anchetele, torturile sau crimele politiei politice. În contextul în care, în încercarea stupida de a nu mai depinde de pârghiile politice utilizate de Fondul Monetar International, care conditiona împrumuturile, fara de care economia ineficienta a comunistilor s-ar fi prabusit, cu masuri de democratizare a regimului, Ceausescu, singur în „lagarul socialist”, a hotarât înfometarea populatiei si taierea resurselor energetice casnice, precum si vânzarea la preturi de dumping a produselor românesti catre Uniunea Sovietica, pentru a plati, în ritm inuman-accelerat, cele 10 miliarde de dolari pe care le împrumutase pentru a construi fantasmagorica industrie româneasca, cu vârfurile ei presupuse - chimica si constructoare de utilaj greu - cea care, potrivit învataturilor leniniste trebuia sa fie superioara „putredei” industrii capitaliste sortita disparitiei, în conformitate cu documentele de partid prelucrate în scoli si fabrici. Cum toate aceste fabrici erau depasite tehnologic si consumau imense resurse energetice, odata cu criza petrolului si apoi cu scumpirea energiei si a gazului, statul socialist nu mai facea fata cheltuielilor si, dupa modelul foametei staliniste care a ucis de trei ori mai multi rusi decât au cazut în razboi, s-a îndreptat cinic catre populatie care a suportat timp de un deceniu întunericul, frigul si lipsa alimentelor. Cum planurile propuse erau imposibil de realizat, li s-a taiat din salarii muncitorilor si au fost chemati aiurea la munca, în fabrici, chiar si duminica. În acest context, clasa muncitoare, „clasa cea mai înaintata a societatii”, singura pe care Ceausescu o respecta, a reactionat. A reactionat la foame, la frig, la lipsurile induse de politica criminala a penuriei generalizate, la diminuarea salariilor, la abuzuri si la oboseala, astfel încât, când le-a ajuns cutitul la os, muncitorii de pe platformele industriale au iesit în strada vegheati de dupa perdele, în camere cu lumina stinsa, de intelectuali si functionari. Când revolta a fost singulara, ca la Brasov, în toamna anului 1987, politia politica si-a facut datoria înabusind-o în sânge si teroare. Când s-a generalizat la toate fabricile de pe platforma industriala, ca la Timisoara în dimineata zilei de 17, dupa ce în noaptea precedenta armata instigata de Securitate omorâse civili care manifestau pasnic, a fost nevoie si de ofiteri de Securitate care au luat armament pe proces-verbal (ah, secretomania securista cum le-a pastrat si pot fi astazi consultate la CNSAS!) si, în civil, dispersati printre manifestanti, au asasinat la întâmplare. În ciuda masurilor cerute de Elena Ceausescu, care conducea tara în locul Tovarasului plecat în Iran, cu toata incinerarea cadavrelor, adevarul tot a iesit la iveala. Iar la Bucuresti, amploarea manifestatiei a rasturnat regimul. Si acolo, crimele armatei din noaptea de 21 decembrie au facut ca schimbul de noapte sa nu plece acasa si împreuna cu cei care venisera la schimbul de zi au constituit cu totii, fabrica cu fabrica, acel „flash mob” devastator care, marsaluind compact pe bulevarde pâna în Piata Palatului Regal unde era sediul puterii criminale (administratia „prezidentiala”, C.C.-ul, Ministerul de Interne si, alaturi, sediul Directiei a V-a a Securitatii, care asigura paza si protectia Ceausestilor) l-a facut pe „fiul poporului” sa-si ia zborul, contrar parerii criminalului Securist-sef potrivit caruia „gloata nu se revolta singura!”. De altfel, Iulian Vlad, cel care a dat ordinul din CC, dupa fuga lui Ceausescu, catre inspectoratele judetene ale Securitatii sa-si sigileze demonstrativ armele în rasteluri (însa dupa ce aprobase în prealabil pornirea „Razboiului de rezistenta” de catre asasinii special antrenati din „Reteau R” - în conformitate cu prevederile ordinului secret al Ministerului de Interne 2600/1988), va supravietui nestingherit crimelor sale pâna în 2017 când, sfidare de nesters, a fost înmormântat cu onoruri militare de catre SRI. Împotriva cui luptau bravii campioni de tir de la Dinamo si corpul special antrenat, inclusiv dintre mercenarii palestinieni ai lui Arafat care erau instruiti în România? Pai, de cine se tema Tovarasul cel mai mult ca îl vor da jos de la putere? Cine adusese o boare de liberalizare în încleiatul Frankenstein sovietic, dupa retragerea în iad a lui Brejnev, Cernenko & Andropov, cu atragatorul nou „narativ” al Perestroikai? În fond, ce ati fi vrut sa faca „The Last Stalinist”, cum l-a etichetat pentru istorie revista americana Newsweek, daca nu sa declanseze „Razboiul întregului popor pentru apararea patriei”, patrie cu care Tovarasul, dupa modelul lui Mao si Kim-Ir-Sen, se identifica pâna la contopire? Ce bine ca, uneori, cosmarurile devin realitate pentru dictatori! (Continuare în editia din 28 decembrie 2022 a Ziarului de Iasi) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
