Workaholismul, ca multe alte „isme”, este o forma de dependenta aidoma celei de alcool, de tutun sau droguri, iar gestionarea unei persoane workaholice nu este deloc atât de usoara pe cât pare. Cauzata de o stima de sine scazuta, ce se exprima prin dorinta arzatoare de a fi valorizat si apreciat permanent de cei din jur, precum si de obsesia fata de succesul profesional, împletita cu frica de esec, ambalate în tipla unui perfectionism acerb, dependenta de munca e, de fapt, o evadare - ca si în cazul alcoolismului, în fata tulburarilor emotionale cu care o persoana se confrunta, dincolo de toate acestea, în relatiile ei cu ea însasi si cu cei din jur, relatii care sunt defectuoase sau pentru care nu are abilitatea si puterea de a le gestiona. Cu totii cunoastem genul acela de femeie care nu permite nimanui din familie sa-si bage nasul în gospodaria ei deoarece crede cu tarie ca nimeni nu e capabil sa faca lucrurile mai bine decât le face ea însasi. Când e nevoita sa lase casa pentru o calatorie neprevazuta sau, fereasca sfântul!, ajunge pe un pat de spital din cauza epuizarii fizice, constata cu stupoare ca absenta de acasa nu a provocat nimic groaznic: casa nu s-a prabusit, copiii nu au murit de inanitie, praful nu l-a acoperit pe sot, ba mai mult sotul s-a dovedit a fi un personaj responsabil cu treburile casnice în care doar ea era, în opinia ei, specialist. Psihologul Eric Berne numea acest gen de femeie, într-una din lucrarile lui, gospodina chinuita. Prim-ministrul britanic Margaret Thatcher nu a fost numita întâmplator „Doamna de Fier”. Ea spunea mereu: „M-am nascut sa lucrez”. Bill Gates a lucrat intens la proiectul Microsoft timp de sase ani, perioada în care si-a luat aproximativ doua saptamâni libere. Scriitorul englez Jack London scria, se pare, 20 de ore pe zi, astfel ca pâna la 40 de ani, când a încetat din viata, a dat lumii vreo 200 de povestiri, 25 de romane, multe articole în presa. Dupa cum vedem chiar si unele personalitati amintesc de gospodina noastra. Dar nu toata lumea care traieste în numele muncii are destinul acestor personalitati carora le suntem astazi recunoscatori pentru beneficiile tehnologiei sau pentru vestitele romane ori pentru desenele animate, daca ne gândim sa-l alaturam tripletei si pe Walt Disney, cel despre care se spune ca nu dormea mai mult de doua-trei ore pe noapte, având însa o disciplina stricta în ceea ce privea munca sa. Multi dintre salariatii zelosi, caci asupra lor ne vom opri oleaca astazi, se aleg, nu cu gloria eterna a celor mentionati anterior, ci, mai degraba, cu o caruta de probleme care depasesc spatiul si domeniul de activitate al biroului - cefalee, insomnii, depresie, nervozitate, crize de isterie, boli ale organelor vitale, divorturi, uneori chiar consum de alcool, fiindca e singura cale ce le asigura relaxarea si distragerea atentiei de la pasiunea vietii lor, dragul de a munci neobosit. Intrat recent în vocabularul nostru, workaholismul, chiar daca nu este înca recunoscut ca o boala psihica, desi are toate sansele sa fie, reprezinta nevoia necontrolata a cuiva de a munci continuu. Este o nevoie compulsiva nascuta din dorinta de a avea succes, de a câstiga reputatie, functii, respect, o nevoie care, odata împlinita, ofera o satisfactie inegalabila si o stare de euforie iesita din comun, de care nu orice salariat beneficiaza dupa cele opt ore de munca pe zi. De fapt, workaholismul, ca multe alte „isme”, este o forma de dependenta aidoma celei de alcool, de tutun sau droguri, iar gestionarea unei persoane workaholice nu este deloc atât de usoara pe cât pare. Cauzata de o stima de sine scazuta, ce se exprima prin dorinta arzatoare de a fi valorizat si apreciat permanent de cei din jur, precum si de obsesia fata de succesul profesional, împletita cu frica de esec, ambalate în tipla unui perfectionism acerb, dependenta de munca e, de fapt, o evadare - ca si în cazul alcoolismului, în fata tulburarilor emotionale cu care o persoana se confrunta, dincolo de toate acestea, în relatiile ei cu ea însasi si cu cei din jur, relatii care sunt defectuoase sau pentru care nu are abilitatea si puterea de a le gestiona. Fugind de propriile neîmpliniri si insatisfactii în viata sa de zi cu zi, persoana se refugiaza, asadar, în câmpul muncii. Persoana dependenta de munca poate fi greu de identificat din masa salariatilor ambitiosi, responsabili si cu adevarat harnici, mai ales ca îsi va justifica întotdeauna adictia folosind argumente convingatoare. „Întotdeauna am fost ambitios, am dovedit tuturor sefilor ca fac mult mai mult decât altii, toti m-au apreciat pentru cât de mult si bine muncesc.” Ambitia însa nu trebuie confundata cu dependenta. Sunt perioade în care, într-adevar, trebuie sa alocam mai mult timp muncii sau, daca locul de munca impune niste ore suplimentare, sa le onoram pentru ca sarcinile de serviciu sa fie îndeplinite sau, sunt perioade din viata când e necesar sa lucram în doua locuri pentru a obtine mai multi bani pentru o casa, studii etc. Dependenta apare, însa, atunci când acest lucru devine un obicei pe care o persoana îl cauta, în care evadeaza doar din placere, neglijând celelalte aspecte ale vietii. Nu e interesata neaparat de câstigul financiar, cât de câstigul unei reputatii, pentru care va sacrifica tot de dragul ei - hobby-uri, dragoste, relatia de cuplu, prietenie, proprii copii, pace interioara. Singurele discutii pe care le poti avea cu workaholicul sunt despre domeniul muncii, timp în care te întrerup sa-si treaca în revista realizarile „spectaculoase”, „aprecierile” pe care le primesc în avalanse din partea sefilor, mentionând, totodata, cât de mult pot munci spre binele institutiei, ori cum îsi sacrifica familia, noptile, ora de masa pentru reusita evenimentelor etc. Chiar si când e nevoit sa-si ia zile libere sau concediu, workaholicul nu-si gaseste starea în propriul apartament: „gospodina chinuita” a lui Berne se întoarce la birou motivând ca mai are ceva de finalizat, ca pur si simplu vrea sa stie daca ceilalti sunt capabili sa rezolve dosarele, desi toata echipa are suficienta experienta sa faca fata dificultatilor. „Daca n-as fi eu sa fac atâtea, s-ar duce dracului serviciul asta!” concluzioneaza cu satisfactie si cu repros la adresa celorlalti colegi, totodata. Workaholicul e salariatul care ajunge primul la serviciu, chiar si în weekend, si stinge ultimul becul de teama sa nu piarda controlul asupra evenimentelor care se desfasoara în absenta lui, ia dosarele acasa si lucreaza la ele pâna în miez de noapte, este convins ca daca munceste mai mult atunci si succesul sau si validarea sa ca „cel mai bun dintre cei mai buni” va creste proportional cu munca. Gresit! Pentru ca va interveni la un moment dat burnoutul, iar „gospodina” noastra va începe treptat sa decada sub gloantele propriilor sale arme: apar oboseala cronica, anxietatea, isteria, palpitatiile inimii, nefericirea datorata dezechilibrului celorlalte compartimente ale vietii sale. Iar dezechilibrul sau devine dezechilibrul activitatii sale si se va rasfrânge asupra socului de munca, iar sefii nu vor agrea asemenea lucruri. Ce se ascunde dincolo de imaginea omului care, din proprie initiativa, îsi da duhul, ca sa spunem astfel, pe câmpul muncii? Un potential raspuns la care ne ducem cu gândul l-am putea gasi în teoriile psihanalizei. Ne întoarcem, deci, în copilaria timpurie. În centrul dependentei, asa cum ni se spune, se afla sentimentul de durere la pierderea unui „obiect” (mama), care, în consecinta, indica o întrerupere a interactiunii mama-copil în perioada 1-3 ani. Din cauza unei absente a afectiunii, copilul începe sa activeze apararile, si anume mecanismul de compensare si cautarea obiectului disparut în exterior. Copilul are iluzia ca poate gasi un substitut pentru dragostea materna care îi lipseste si cauta sprijin, de exemplu, în studiu sau în sport, unde exceleaza. De obicei, acesti copii îsi ating telul prin contritie, nu pentru ca sunt înzestrati cu capacitati deosebite pentru studii sau sport. Chiar si dupa ce a intrat într-o relatie de dragoste atât de asteptata, obtinând „obiectul de adoratie” tot prin persistenta, centrul atentiei ramâne îndreptat catre obiectul care „a înlocuit” mama, dragostea ei, si anume cariera. Neglijenta, poate chiar nevoita, sau lipsa de afectiune din partea parintilor în copilarie sunt unele din motivele care stau la baza acestei dependente. Alteori, motivele pentru care unii sunt mai predispusi la aceasta afectiune se afla în educatia si mediul în care s-au dezvoltat. Unii baietii sunt învatati de mici ca un barbat trebuie sa munceasca mult ca sa-si întretina familia. O fata este învatata ca, în cultura ei, barbatului îi este interzis sa se ocupe de treburile casnice, si ca ea are datoria, ca femeie, sa gateasca, sa spele si sa calce rufe, sa faca ordine în casa, sa mearga la cumparaturi, pe lânga faptul ca trebuie sa se ocupe de educatia si cresterea copiilor, ba sa aiba si un serviciu la care trebuie sa fie la fel de responsabila ca si acasa. Alteori se întâmpla ca în familie, celor mici sa li se insufle ideea ca doar cine munceste mai mult decât altii va ajunge departe, adica va avea o situatie financiara demna de invidiat, case, masini de lux, sau ca, doar prin munca asidua, va ajunge sa cunoasca fericirea adevarata, o reputatie demna de invidiat sau respectul celor din jur. Acesti oameni, la maturitate, tind sa formeze în jurul lor o cultura a suprasolicitarii, si nu îsi dau seama ca îsi rezolva compensarile în detrimentul celorlalte compartimente ale vietii: sanatate, relatii umane, relatii sentimentale. Când nimic din toate acestea nu se întâmpla, nici bogatia, nici fericirea, si nici nu are parte de reputatia rasunatoare pe care o astepta, persoana va încerca sa dea mai mult, si mai mult, în munca pâna la epuizare psihica si fizica. Diferenta dintre hipercompensare si intentie, pasiune, evolutie si dezvoltare personala consta în excesul acesteia. O persoana sacrifica prea mult pentru a-si atinge scopul, iar scopul de multe ori nu este cel care ofera si un echilibru psihicului si vietii sale. Ea nu doar ca lupta pentru a-si realiza visul, acela de a arata altora ca este capabila sa faca ceva în aceasta scena a competitiei, ceva totdeauna mai mult decât sunt altii capabili, chiar si cu pretul sanatatii sale, ci pare a dovedi ceva în mod constant: îsi apara agresiv mitul despre sine, mitul salariatului perfect fara de care lumea ar sta în loc si caruia umanitatea îi va ridica, drept recunostinta în ziua pensionarii, o statuie grozava în fata institutiei. Cristina Danilov este psiholog
