Nu, nu poate fi adevarat, exclama poetul, „ca totul e ruginit” si ca „focul ce ne-a aprins” s-a transformat într-un fum înabusitor sau, poate, doar iluzoriu. Asa cum este deseori iluzorie dragostea si contopirea deplina cu celalalt. Caci, daca stam sa ne gândim mai bine, viata nu este altceva decât o iluzie. Cuvintele lui Ioan Barb din aceasta noua carte a sa, emigrând dintr-o singuratate aproape absoluta, au strania proprietate de a încolti în interiorul oricarui „vis înzapezit”, renascând în timpul zborului lor de cautare, într-un cu totul alt trup, într-o cu totul alta viata, în care traim, dupa cum afirma poetul, chiar suntem cu desavârsire morti. Si asta, probabil, pentru ca si moartea, chiar si cea launtrica, ne poarta spre o alta viata. Renasterea are loc prin sarut, prin iubire, când „buzele tale palide” se deschid în noapte, luminând asemenea aripilor unui fluture hipnotizat de licarirea înselatoare a unui muc de tigara aflat în scrumiera. Aceasta transhumanta are loc, afirma poetul, cel putin asa as vrea sa interpretez eu, în ciuda faptului ca „ fiecare despartire rupe din noi ceva/ ce nu se mai repeta/ asa cum nu va mai reveni nici un mort în pamânt/ nici un suflet din infern”. Renasterea si transhumanta sufletelor dintr-o singuratate în alta sfideaza însa legile fizice si chiar cele metafizice, dând nastere mereu altor stari si altor sentimente chiar si într-un corp golit de sentimente. Misterul acesta face întotdeauna, chiar si în momentele noastre de disperare, când totul înlauntrul nostru a devenit cenusa, ca viata sa continue sa aiba sens. „As vrea – scrie poetul – sa îmi caut o noua identitate/ cum un spirit damnat îsi cauta un nou trup/ pe care sa îl converteasca la tradare/ as vrea sa adorm/ dizolvat în respiratia ta/ sa îti arcuiesc mijlocul/ cu mâinile imaculate ale lunii pline/ rasarita ca un martor discret în ochii tai/ iar la revarsarea zorilor/ sa îti poleiesc buzele cu un oftat/ sa ma inhalezi ca pe un gaz de bricheta/ ametita în bratele lacome/ care te venereaza ca pe un trofeu/ sa îmi simti inima vibrând/ ca un motor cu reactie/ îmi voi aminti mereu/ când dragostea va încolti din nou/ în sufletul obosit/ va straluci iar ca o luna plina/ de noaptea aceasta sfânta/ si de inima mea/ pe care o îneci în fiecare dimineata/ într-o sticla de coca-cola...” Am citat din poemul Anestezia, revelator pentru modul cum Ioan Barb percepe atât dragostea, cât si poezia. Pentru a-si reanima sentimentele el încearca sa-si gaseasca o noua identitate, un nou eu care sa-l propulseze spre o alta stare de spirit, necunoscuta. Adica sa fie tot el, dar în acelasi timp si un altul, un alt trup convertit prin tradarea propriului sau eu la o alta identitate, pentru ca sa poata simti cât mai acut sentimentele celuilalt trup care i se duruie. Ideea aceasta de contopire a destinelor si a amestecului trupurilor îndragostitilor apare si mai acut în poemul intitulat semnificativ Naufragiati în destin. Dupa prezentarea decorului sumar în care urmeaza sa se desfasoare scena de iubire, reprezentând o clopotnita veche aflata lânga un cimitir strajuit de nenumarate monumente funerare „varuite în alb/ ca niste mici casute de vacanta de închiriat/ pentru cei gazduiti pentru o vreme în ele”, vine si întrebarea devastatoare. „Ma întrebam – exclama poetul – ce legatura poate sa fie/ între dragoste si moarte”? Si acum, iata si raspunsul: „când iubim ne îngropam unul în altul/ ca într-un mormânt si nu mai iesim vii/ pâna în ziua de apoi/ cum cei ce se iubesc îsi construiesc cavouri/ ca sa nu se poata trada unul pe altul/ ne îngropam unii în altii fara sa simtim ca stam/ sub umbra pamântului sterp/ la capatul cimitirului” unde „un cersetor/ cu o palarie la picioare” striga „miluiti-ma...” De ce nu? Iubirea poate fi privita si din aceasta perspectiva. În fond poate ca în momentul suprem de extaz nu cautam altceva decât sa ne cufundam nu numai trupul, ci si sufletul în sufletul celuilalt, sapându-ne astfel, unul altuia mormântul, pentru a scapa de teama de moarte ce ne macina existenta în fiecare clipa. Numai ca mormântul celuilalt poate deveni altarul arderii de tot, unde din samânta risipita în cenusa va rasari o noua viata. De fapt, în momentul suprem al acuplarii, noi nu cautam altceva decât eternitatea ce se adaposteste în noi. Uneori însa natura noastra pervertita de cultura ne determina sa nu traim iubirea într-un mod frust, ci sa savuram clipa fericirii si s-o prelungim, împodobind-o cu tot felul de artificii si brizbizuri. În sensul ca unii nu se multumesc sa gaseasca la adapostul celuilalt doar un simplu mormânt generator de dragoste si viata, ci construiesc un adevarat cavou, adaugând mereu tot alte si alte elemente de decor, precum bazalt, marmura, coroane funerare si inscriptii dintre cele mai bizare, imitând astfel, într-un fel, modul cum unii nababi ai zilelor noastre, proveniti din mediul de afaceri, vorbesc de îmbogatitii peste noapte, de politicieni sau de manelisti, îsi construiesc locuri de veci, dotate cu o parte din confortul pe care ni-l ofera viata noastra cotidiana; azi nu lipsesc din astfel de lacasuri faraonice nici telefoanele mobile, nici lapturile, nici lifturile, nici aerul conditionat, nici jacuzzi, si nici candelele, nici ledurile, nici icoanele 3D. Astfel de lucruri se întâmpla si în amor. Cautarea esentei celuilalt pentru unii devine un motiv pentru a-si etala nu calitatile spirituale, nu emotivitatea, ci lanturile, inelele scumpe, bijuteriile, piscinele, tatuajele, masinile de lux, asortate cu lipsa de educatie, cu spiritul gregar; manelele si kitsch-ul împodobesc astazi nenumarate scene din alcov. Din motive de higiena poetica, Ioan Barb se fereste sa dea curs unor astfel de secvente, desi în interiorul textelor sale apar anumite bruiaje, precum „inima ce vibreaza ca un motor cu reactie” sau sticlele de coca-cola în care se îneaca dimineata, în momentul trezirii, inimile îndragostitilor. Poetul însa nu îngroasa liniile. Pe el nu-l intereseaza realitatea decât ca un vag decor. Ar fi putut marsa pe sarcasm, dezvoltând anumite imagini schitate în poemul sau legat de monumentele din cimitir si de tendintele noii protipendade de a-si transfera o parte din bogatiile agonisite în viata acesta în viata de apoi. Dar acest lucru nu-l atrage. Pe el îl intereseaza tragedia vietii, nu comedia ei. Mesajul sau e unul interiorizat, în care sunt disecate nelinistile si starile ambigui ale constiintei ce tinde sa se cunoasca pe sine prin iubire. De aceea poemele sale capata deseori sonuri grave, ce nasc întrebari fara raspunsuri: „dar noi când iubim// suntem ca mortii imaculati/ scânteind în palma destinului/ doi banuti/ pentru trecerea vamilor/ uitam ca suntem morti si ne torturam moartea/ ne întindem sufletele înca neînaltate la cer/ ca pe niste baloane sparte/ ca sa putem milui/ dincolo de gard începe un drum/ ca un râu/ cu apele tesute în ses/ urcând si coborând într-o vale cu stejari/ si cu un cires cu fructe amare/ un trunchi retezat/ pe care cineva a uitat o punga cu vechituri/ ca zilele noastre/ înnoite la deschiderea pleoapelor/ dupa ce au stat o noapte închise/ unele în fata celorlalte –/ doua ferestre prin care dragostea privea în noi/ în locul acesta am putut vedea/ sfârsitul cuvintelor transformate/ în ghemotoace de ziar/ deasupra carora ne iubeam/ pâna când sângele nostru se întorcea înapoi/ înotam unul în altul/ doi naufragiati într-un singur destin”. Calea pe care o urmeaza poetul pentru regasirea în celalalt a propriei sale identitati e presarata cu oglinzi ce pastreaza înauntrul lor chipurile si gesturile altora. Cum ai putea sa-ti traiesti viata fara sa ai copii, se întreaba el, si reproduci într-un fel sau altul modul de viata al celor ce-au trait înaintea ta sau al celor ce traiesc în preajma ta? „Am mostenit – spune poetul – un întreg arsenal/ de sentimente pe care nu le înteleg/ nu le regasesc în propria mea traire/ simt cum ma labartez/ si spiritul meu curge în alta persoana/ care se îndragosteste/ în fiecare dimineata tot mai tare de tine/ astfel experimentez/ noi valente ale propriei mele esente”, si de ce nu, ale propriei absente. „Uneori – adauga el – am impresia/ ca repet o piesa jucata de alti actori/ înaintea mea.” Cautarea drumului propriu se arata a fi destul de anevoioasa. Si asta fiindca, din pricina iubirii, gândurile celuilalt îi ghideaza nu numai pasii, ci si gesturile. Cum sa fii tu însuti când traiesti în mijlocul semnelor tai? Vrând-nevrând esti contaminat de starile lor, dar si de dramele si însingurarile lor. Pentru ca sa-ti gasesti calea ce duce spre tine nu trebuie sa te lepezi de ceilalti, ci sa te contopesti cu ei pâna la ultima celula, asa cum se întâmpla în momentele supreme ale iubirii. Dragostea însa înseamna si rutina, si deziluzie. Dezintegrarea si caderea înapoi în propriul tau trup, vidat de sentimente. Revenirea din transa indusa de celalalt e dureroasa. Din toata apoteoza trairilor în momentul contopirii ramân doar amintirile arse. „Ca scrumul tigarii în scrumiera/ strâng mângâierile/ din aerul statut de obisnuinta/ gesturilor noastre/ atingerile trupurilor/ imitând scrâsnetul tablei/ desprinse de pe acoperisurile vechi/ mi-a mai ramas un geamat surd/ rabufnit de sub coaste/ un ecou învesmântând zorii/ în puful de papadie/ al începutului de zi...” Nu, nu poate fi adevarat, exclama poetul, „ca totul e ruginit” si ca „focul ce ne-a aprins” s-a transformat într-un fum înabusitor sau, poate, doar iluzoriu. Asa cum este deseori iluzorie dragostea si contopirea deplina cu celalalt. Caci, daca stam sa ne gândim mai bine, viata nu este altceva decât o iluzie. Nichita Danilov este scriitor si publicist
