Serafima nu amintea deloc în înfatisare de un serafim. Nu stiu la ce s-o fi gândit maica-sa, când i-a dat acest nume - Serafima, poate originea ei basarabeneasca s-o fi condus spre acest nume, caci numele se întâlneste la rusi. Nu gasesc decât explicatia ca, nu-i asa, orice gâsca îsi viseaza puii lebede. De altminteri noi, colegii, nici nu-i ziceam Serafima, ci Lupina, un nume provenit de la Lupu, numele ei de familie. Cel care i-a dat porecla de Lupina probabil ca a simtit, ca noi toti, ca numele Serafima nu i se potriveste. Serafima arata mai degraba ca un actor solid pus de un regizor aiurit sa joace în travesti. Masculinitatea agresiva a Serafimei nu se resimtea numai în fizic - era înalta si puternica, un zdrahon cu un fel de patlagica rosie trântita în locul nasului, cu mâini butucanoase, de salahor, cu o gura voluntara, mare, cu un puf cam prea vizibil deasupra buzei superioare (iar când îsi epila firele sârmoase rebele de sub nas, ramânea acolo o piele alba, care contrasta vadit cu fata-i congestionata), ci si psihologic, spiritual, nu stiu cum sa spun. Mai întâi ca se simtea mai bine printre baieti. Cel putin asa cred. Nu vreau sa insinuez ca mai bine ar fi fost sa fie barbat, ca asta e la moda acum. Dar în liceu - când am cunoscut-o eu - mergea des cu baietii în pauze la WC si tragea din tigara. Nu-i vorba, mai erau fete care „pipau”, însa doar asa, câte o tigarusa scumpa la vorbe ieftine în timpul vreunei serate. Serafima însa pufaia ca un turc, vorbea tare, râdea sonor. În general se distingea mai dihai la bucuriile acestea ale vietii, pe care le resimti si mai intens la vârsta adolescentei, decât la carte. Prin tenul tiganos (scuzati, nu gasesc alt termen mai putin incorect politic), prin înaltimea ei chiar mai mare decât a baietilor, prin sprâncenele ei negre, groase, aproape îmbinate, de sub care te privea posac vultureste (însa asprimea privirii scadea datorita nasului comic, de patlagica chiflicita), prin tot trunchiul drept, fara rotunjimi feminine sub sarafanul urât de pe vremea lui Ceasca, sarafan lucios de-atâta purtat, te facea sa te gândesti la vreun adjutant provenit din vreun afund de mahala, ridicat anume în grad ca sa mustruluiasca la sânge trupa, o desca fara complexe freudiene, un brutal cu fruntea îngusta. Brutala era si Serafima zisa Lupina. Pocnea baietii cu pumnul în spate cu o satisfactie rânjita de camarazi la armata, care se regasesc goi pusca în camera de baie. Eu însumi am primit un asemenea dupac din partea ei, pe care l-am „dus” vreo trei zile. Era bataioasa rau, provenea din Pacuret, unde bataia era un fapt de viata cotidian. O colega mi-a spus ca taica-sau cânta la elicon într-o fanfara tiganeasca. Nu stiu cu certitudine, daca era asa. Cu toate ca dirigintele i-a chemat mereu, parintii Lupinei n-au venit niciodata la scoala, la sedinte sau la sfârsit de an scolar. Glasul Serafimei era, ce-i drept, feminin, dar mereu te asteptai ca din gura aceea mare, virila, de viitoare tata de mahala, din tot trupul acela de huiduma de circ în devenire, cu nasul ca o gogonica data în pârg, te asteptai, zic, sa revina la normalitatea ei adevarata: sa-si scoata peruca de travesti si sa bubuie cu glas de bas profund. Fiindca totul în ea - mustacioara de fante de Obor, mâinile mari, barbatoase, pâna si tâtele din început plate, nu stiu cum, mozolite - avea ceva care te facea sa nu o tratezi ca pe o fata. Mai degraba amintea de o mama de trib, cu tâte vlaguite, cu sfârcuri rozalii, la care suge vârtos o ceata de tânci. Daaa! De fapt, asta era Serafima-Lupina: una din acele fiinte care traiesc intens bucuriile si tristetile vietii. Cresc, se simt ca puiul în gaoace în locul care le este dat pe pamânt, nasc, cresc copii si mor - fara complicatii, fara ispite si complexe (sau cu complexe nesimtite). Asa trebuie sa fi fost. Am fost colegi, dar n-am cunoscut-o prea bine. Întâi pentru ca ea abia trecea clasa, iar eu faceam parte din „elita” clasei, elita care, la vârsta aceea, este foarte exclusivista. Nu-mi trezea interesul. Mai mult ca sigur ca nici al ei fata de mine. Asa ca raporturile noastre au fost ca a doi câini care se întâlnesc si se miros o clipa sub coada, dupa care se ignora. Dupa liceu n-am mai întâlnit-o pe Serafima. Asa ca asta-i cam tot. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
