Autorul serialului schiteaza portretul unchiului sau preferat. În relatare apare ca personaj Mihail Sadoveanu. Unchiu’ Gheorghe era fratele cel mai mic al tatei. Era rasfatat de numeroasele lui matusi, care îl chemau cu numele de alint, Gheorghita, si îi luau apararea în fata autoritatii paterne ori de câte ori facea câte un pocinog, destul de des, se spunea. Spre deosebire de fratii mai mari, Ilarion si Dumitru, ca si de sora Marioara, el nu a prea stralucit la scoala, având o aversiune, ca sa zic asa, naturala pentru tot ce putea însemna supunere, disciplina, restrictie sau rigoare. Adolescent si flacau, îsi crease reputatia de rebel si nonconformist, ba chiar si pe aceea de neobosit coureur. Se bucura evident de simpatia fetelor, a baietandrilor si a flacailor din sat, dar erau destui si cei care îi purtau sâmbetele, din gelozie si din invidie. Eu l‑am iubit pentru farmecul lui, pentru spontaneitatea firii sale si pentru simpatia evidenta pe care mi‑o arata în mod constant. „Mai Janica, îmi spunea, tu ai sa ajungi om mare, nu ai sa ramâi ca mine, un pârlit da taran betiv! Tu esti dastept si îti place cartea!ˮ A murit destul de devreme, pâna a nu fi împlinit saizeci de ani, dar nu înainte de a‑si tine în brate cele doua nepoate, Magda si Gina, fiicele Marianei, devenite, în cele din urma, toate trei, monahii la Mânastirea Bistrita. Unchiu’ Gheorghe, cu tatal lui Neculai si cu unul dintre stranepoti, în batatura lor de la Seimeni, prin 1986-87 Nu îi placea munca câmpului si evita si alte munci grele si angajante. Daca accepta vreo slujba, inclusiv, mai târziu, „la colhozˮ (cum era numita de toti ai mei, în derâdere si cu obida, „gospodaria agricola colectivaˮ), aceasta nu putea fi decât cea de… paznic. Înainte de colectivizare fusese chiar unul dintre meragiii satului, supraveghetori platiti de oameni sa le pazeasca ogoarele. Când l‑am cunoscut eu, ocupatia lui predilecta era pescuitul, dar aici nu avea egal. Rareori scotea goale pripoanele puse de el cu mestesug prin locuri tainice, doar de el stiute. Arunca cu maiestrie si prostovolul sau sacimaua, mai ales la începutul primaverii, în apele inundate ale luncii, când crapii cei mari erau zapaciti de jocurile erotice! Cel mai mult îl admiram însa pentru dibacia si aparenta usurinta cu care mânuia cârliontul, o scula grea, care nu era la îndemâna oricui si pe care, în ultimii ani, când îmbatrânise, ma lasa sa i‑o car eu de acasa pâna la malul gârlii si înapoi. Cârliontul (nu, nu cel din cositele fetelor!) era un fel de cupa mare din plasa, cu deschiderea de vreo doi-trei metri, prinsa pe trei coarne lungi de lemn curbat si prevazuta cu un brat mai solid de trei-patru metri lungime, de care era tinut spre a fi scufundat în apa. De pe podul plutitor al unchiului Radu Zainea, de pe salupa varului Stefan Dudu, din vârful unei barci ancorate la mal sau, mai ales primavara, când apele erau venite, de‑a dreptul de pe unul dintre pietroaiele negre megalitice din zona de sub deal, din locul numit „La pietroaieˮ, unchiu’ Gheorghe vântura ritmic apele mai adânci ale Dunarii în cautarea arvatoilor, pestisorii argintii pe care, cum aratam într‑un episod anterior, multi îi apreciaza ca pe cei mai gustosi pesti din Dunare, daca sunt preparati cum se cuvine, adica fripti pe plita, cu mamaliguta si stropiti cu mujdei de usturoi. Se întâmpla sa scoata câte o data zece-cincisprezece bucati, uneori doar câte unul sau, alteori, nici unul! „Dupa toana!ˮ, suna aprecierea expertului. Sarcina mea, de când eram copil de gradinita si pâna mai târziu, elev de liceu sau student, era sa umblu dupa el si sa‑i tin la îndemâna caldarea sau cosnita de papura în care lasa sa cada, cu grija, printr‑un colt al cârliontului, prada. Partida se putea considera încheiata când caldarea sau cosnita se umpleau macar pâna la jumatate. Unchiu’ Gheorghe se lasa cu placere rugat sa îmi povesteasca vreuna din ispravile sau aventurile lui din tinerete. Unele dintre aceste povesti, precum cea care urmeaza, se articulasera si se slefuisera în timp, prin precizari, reluari si repovestiri succesive, provocate de scrib. În cele ce urmeaza, povestitorul este chiar eroul. Discursul originar a fost curatat putin de cruditatile si asperitatile expresive specifice, dar am pastrat câte ceva din graiul local foarte colorat al unchiului Gheorghe. „Bine, ma, hai sa‑ti povestesc. Pa care vrei sa ti‑o spun, pa aia când am fugit da acasa, pa aia când m‑am batut cu trei banditi, pa aia cu detinutii politici sau pa aia cu Sadoveanu? Bine, hai cu Sadoveanu! Era cu vreo câtiva anisori buni înainte de vara când m‑ati vizitat în Balta voi, copiii, toti sase, Lizica, tu, Fanel, Mariana, Misu si cu Dorica, cu mamele voastre. Erati mai maricei, va duceati la scoala. Atunci i‑ai vazut tu da aproape pa detinutii politici care munceau la facerea marilor diguri. Povestea cu Sadoveanu fusese mult mai davreme, cred ca voi nici nu va nascuserati. Nici colhozul nu sa facuse. Ma angajase ORIF‑ul, sau cine dracu’ o mai fi fost pe atunci, paznic pân Balta, la un santier, daparte da malul nostru, spre Borcea, unde sa construiau niste baraci. Eu trebuia sa pazesc niste materiale, scânduri, fiare, unelte si d‑astea! Într‑o zi ma cheama ingineru’ la el. Venisera câtiva mahari da la regiune, da pa la raionu’ da partid, d’astia în salopete, salopetele mamii lor! ‑ Toarasu’, ma ia unu’ la întrebari, am auzit ca d-ta cunosti locurile pa aici, cu pescuitul, cu japsile, pa unde sta pestele, cum sa prinde mai bine si toate astea. - Da zic, le stiu! - Uite care‑i treaba! Saptamâna viitoare vine aici la noi, ca sa pescuiasca, toarasu’ presedinte Sadoveanu, ai auzit de dumnealui, nu? Am zis ca da, macar ca nu auzisem neam, mi‑ai spus tu mai târziu ce si cum. Am facut ce mi‑au ordonat aia da la partid. Am ales o japsa buna, cu umbra multa, cu iarba, cu tot ce trebe, taman buna da dat la peste. A venit Sadoveanu ala într‑o dimineata, cu un alai întreg, vreo cinci insi, sofer, unii îi carau bagajele, altii îi asezau masa. Era un batrân dastul da înaltut, cu parul alb da tot, dar verde si ager în miscari. Nu vorbea aproape daloc. S‑a dus la malu’ baltii, sub o salcie înalta, baietii i‑au carat calabalâcul. El si‑a aruncat în apa sculele, avea mai multe. Si‑a pus singur momeala si s‑a asezat pa un scaunas la asteptat pestii. Numai ca au trecut vreo doua‑trei ore si, afara da câteva fâte, maestru’, cum îi ziceau unii dân servitori si cum vad ca îi zici si tu, nu prindea mai nimic. |ialantii, mai ales unu’ care parea sa fie sefu’, au început sa sa dea da ceasu’ mortii, ca sa supara maestru’! |sta sefu’ ma ia mai la o parte si îmi zice: - Ma, toarasu’, tu trebe sa ai pân cotetele alea ale tale, pa undeva, vo doi-trei crapi mai maricei. Da fuga si ada aici câtiva si baga‑te pa furis în apa si, când îl chemam noi la masa, prinde-i în cârligele maestrului. Asa am si facut. |stia îi întinsesera lu’ Sadoveanu, pa iarba, o masa mare mai la o parte, iar eu am intrat frumusel în iaz, pa partea aialanta, si i‑am pus în cârlige doi crapi da toata frumusetea. Unu’ dân astia care catau sa‑i intre mort-copt în voie, sau poate primise vrun orden în sensu’ asta, dracu sa‑i ia, sare si zice: - Maestre, maestre, va trage la undita aia mare! Maestrul atâta a asteptat. Sare da la locu’ lui sprinten, da fuguta la undite si scoate tacticos, cu lansetele si cu minciogul, unul dupa altul, cei doi crapusteni pusi da mine. Cam atâta este povestea, o stii mai bine dacât mine, da câte ori m‑ai pus sa ti‑o povestesc.ˮ Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
