Patrie si centru al puterii Hoardei de Aur, Crimeea a fost placa turnanta, fantasmatica si geopolitica, a salbaticului absolutism rusesc, care se revendica înca, si astazi, de la traditia jafului sângeros practicat de „Altîn Ordu”. „Istoria se repeta: prima data ca tragedie, a doua oara ca farsa” ne învata, doct, tovarasul Marx. Deocamdata, agresiunea neprovocata, barbara si ilegala a Rusiei fata de statul independent si suveran Ucraina, releva frisonante si tragice similitudini cu Razbiul Crimeei din secolul al XIX-lea. Istoria pe care am învatat-o la scoala în timpul comunismului postbelic a subliniat mai ales perspectiva româneasca asupra perioadei principatelor sau, dupa 1862, a statului România. Analiza contextuala, geopolitica a fost, de regula, ecranata de discursul nationalist rareori fiind lasata, eventual doar ca detaliu, în analizele specialistilor prezentate în lucrari academice. Putina lume stie, spre exemplu, ca, pâna la 1877, teritoriul principatelor a fost teatru de razboi si invazii repetate ale Rusiei, aflata în perpetuu conflict cu „bolnavul Europei”, Imperiul Otoman, care, de câteva secole era putere suzerana a Moldovei si Tarii Românesti. Cum însa armata otomana lua numai batai de la imperiile concurente, a fost obligata, prin tratate de pace defavorabile, sa tot cedeze teritorii din tarile care-i plateau bir si pe care ar fi trebuit sa le protejeze. Pierde astfel Bucovina în favoarea Austriei habsburgice, dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, Moldova dintre Siret si Nistru catre Imperiul Tarist, dupa pacea de la Bucuresti din 1812, si transfera Rusiei administrarea Moldovei si a Valahiei dupa pacea de la Adrianopole din 1829. Începând cu acest moment, Rusia devine pentru tarile românesti putere protectoare, iar contele Kiseliov asuma, în calitate de guvernator, modernizarea lor pe palier constitutional (Regulamentele Organice), militar, sanitar si institutional. Din nefericire, dincolo de lucrarea admirabila a lui Kiseleff, care instaleaza, în 1834, domnitori pamânteni pro-rusi, Rusia întelege termenul de protectorat ca fiind o invitatie la expansiune si la transformare a Dunarii în granita naturala dintre ea si Turcia. Astfel ca, în calitate de „protectoare a credinciosilor ortodocsi” din Imperiul Otoman, ocupa militar „Principatele Dunarene” în 1853 declansând Razboiul Crimeei, adica primul conflict în care cele mai importante puteri occidentale, Anglia si Franta, se alatura Imperiului Otoman pentru a respinge tendintele expansioniste ale tarului spre Europa si pentru a sprijini drepturile crestinilor catolici si protestanti de a avea acces la bisericile istorice legate de Isus Hristos din Palestina, unde Rusia preluase controlul si le administra doar în favoarea pravoslavnicilor ortodocsi. Razboiul Crimeei se va încheia finalmente cu zdrobirea Rusiei tariste, dar va însemna intrarea în scena a razboiului modern a carui dezvoltare tumorala va asfixia, tragic, secolul XX. Însa nici Rusia secolului XXI nu pare a fi învatat ceva din lectia sumbra a celor doua razboaie mondiale, iar similitudinile cu conflictul sângeros numit Razboiul Crimeei sunt departe de a fi doar o neobisnuita coincidenta cu barbaria de acum. Caci similitudinile sunt stranii. În primul rând, desigur, nesimtirea cu care liderii rusi încalca tratatele internationale semnate anterior. Daca în secolul al XIX-lea tarul Nicolae I ignora brutal semnatura lui Alexandru I pe tratatul de coexistenta a marilor puteri semnat, în 1815, în urma Congresului de la Viena (ca de pacea de la Adrianopole nici nu mai vorbim!), te-ai fi asteptat ca Rusia secolului XXI sa manifeste mai mult bun simt si sa asume, ca o tara ce se pretinde civilizata, semnatura data la Budapesta, în 1994, prin care garanta suveranitatea Ucrainei în schimbul celor 1700 de focoase nucleare pe care guvernul ucrainean i le înapoia (ca despre Tratatul de la Helsinki privind inviolabilitatea frontierelor în Europa postbelica nici nu mai vorbim!). Sigur ca nimeni nu se astepta de la un „pitic palid si reptilian” (cum l-a descris, plastic, Madeleine Albright) sa aiba onoare, dar, totusi, o tara ca Rusia nu poate supravietui fara onorabilitate, daca vrea sa fie luata în serios ca o mare putere civilizata. Cine va mai da, de azi înainte, doi bani pe cuvântul mujicilor tradatori? Cine va mai lua în serios semnatura lor pe vreun act diplomatic? Apoi, în 1853, Rusia a fost pusa la respect prin blocada economica si prin superioritate militara. Flota de la Marea Neagra i-a fost spulberata, iar Peninsula Crimeea a fost ocupata militar de fortele occidentale, înfrângerea de pe câmpul de lupta fiind singurul mijloc de convingere a conducerii tariste sa semneze tratatul de pace, Rusia pierzându-si astfel statutul de putere protectoare a principatelor în favoarea Frantei si Angliei care au devenit, în urma Congresului de la Paris, din 1856, „puteri garante” care au asigurat alegerea unui domnitor pamântean (cu avizul Sultanului, ramas „putere suzerana”, desigur!). Asa a fost posibila smecheria politico-diplomatica cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite trei ani mai târziu. Nu în ultimul rând, acel conflict a deschis sinistra traditie a jafului sângeros al populatiei civile, precum si al ororilor de pe front (cadavrele si ranitii folosite ca ziduri de aparare, masacre si torturi etc.), practici care erau obisnuite printre barbari, nu printre cavalerii medievali occidentali. Si atunci, ca si acum, trogloditii asasini betivani ai armatei tariste nu au putut fi opriti si pusi la respect decât prin frica. Dincolo însa de similitudinile aratate mai sus, Anschluss-ul Crimeei din 2014 a fost cu mult mai mult decât semnalul ca „noul tar” vrea sa-si întinda protectoratul asupra unui teritoriu vecin. Am scris si atunci în acest colt de pagina ca meschinul emul crud de la Moscova al lui Hitler, porneste o agresiune rasista de tipul aceleia care a declansat Cel de-al Doilea Razboi Mondial si ca semnalul smintelii putiniste a fost dat chiar dupa summit-ul NATO de la Bucuresti, din 2009, când a atacat Georgia. La fel ca si în cazul rasismului lui Hitler, Putin îi considera pe ucraineni suboamenii si nu se sfieste sa propovaduiasca stergerea lor de pe fata pamântului. Da, e suficient de pervers încât sa stie ce ar fi însemnat un discurs antisemit pe fata astfel încât din zvastica fondatoare nu a pastrat decât jumatatea ne-evreiasca sub forma mânjitului simbol Z. Si, tot la fel, a mizat pe faptul ca lacomia si interesele economice vor prima, iar tarile occidentale vor înghiti aceasta mârsavie cu noduri, dar o vor înghiti având în vedere proiectul ideologic expansionist al lui Dughin cu „Eurasianismul” si presiunea oligarhilor nesatui din Vest. Cum tocmai se împlineste un an de la monstruoasa lor agresiune, îi uram Rusiei sa sfârseasca la fel ca în Razboiul Crimeei, iar lui Vladimir Vladimirovici sa refaca finalul apoteotic al ultimului tar! iCam cum îi considera pe români si bulgari cancelarul austriac Karl Nehammer împreuna cu Ministrul de Interne Gerhard Karner, ambii emuli entuziasti ai dictatorului Engelbert Dolfuß, parintele Austrofascismului. Vezi, între altele: https://metropole.at/the-ongoing-controversy-over-austrofascism-explained/ Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
