Zapada pe pamânt. În fine, avem iarna cum trebuie, mi-am zis. Dar acum s-a dus dracului surgun si iarna cu zapada. Traim ca papuiasii - fara zapada! Si-mi amintesc de niste versuri din copilarie: A venit iarna draguta/ Eu ma trag cu saniuta. Ora 7.30. Aud pe mama sforaind în camera ei. Nu doarme noaptea si spre dimineata adoarme. O aud sforaind - e bine. Dar acuitatea mea auditiva vad ca se pastreaza. Uraaa! De la o vreme ma tem ca nu o s-o mai aud: are 94 de ani. Si îmi amintesc de socru-meu când l-am vazut ultima data. „Ia uite, Radule!” mi-a zis. Nimic altceva. Voia sa-mi spuna: „Ce-am fost si ce-am ajuns”. Asa am înteles. N-am zis nimic atunci. Slava Domnului am avut parte de un socru om bun. Iar soacra, când ma vedea, parca rasarea soarele. Scuzati lipsa de modestie! Cred ca în capul ei era ideea ca i-am facut fata fericita. Era olteanca, vai, ce buna olteanca! O sa trimit articolul la ZdI, dupa ce am sa-l corectez iarasi. De mai multe ori - cu atât mai bine. Trebuie sa verific - nu cumva l-am trims ieri? De la o vreme, nu tin minte. Mda! Noua mea prietena zilnica - hoasca batrâna numita Uitarea! Ooo! dar, pe de alta parte, e bine ca mai uit. Ca ma apasau amintirile proaste, chiar dureroase si, sa recunosc, uneori rusinoase. Dupa cum vedeti, chestia e ca în orice lucru rau sa gasesti si parti bune. Ieri dupa amiaza am fost la Claudia si la Nicu. Era si sora ei. Ce v-am spus ca uit: sa ma pici cu ceara, nu-mi amintesc cum o cheama. N-o mai întreb pe Maria, ca nu am chef sa ma fac de cacao chiar în fata ei. Aaa, mi-am amintit: îi zice Nicoleta. Distractie. Nasol a fost la întoarcere: ghetus si întuneric. Acasa am ajuns de parca facusem maratonul: „Am învins!” am strigat pleostit, ca eroul antic grec, si am cazut în pat. Zapada pe pamânt. În fine, avem iarna cum trebuie, mi-am zis. Dar acum s-a dus dracului surgun si iarna cu zapada. Traim ca papuiasii - fara zapada! Si-mi amintesc de niste versuri din copilarie: A venit iarna draguta/ Eu ma trag cu saniuta. Vad cu ochii mintii, copiii tragându-se cu sania, ungând patinele saniei cu slanina ca odinioara - si-mi creste inima: ce bucurie! Sentiment de iarna - iata un posibil titlu de articol. Ma temeam ca natantolul ca odata cu înaintarea în vârsta n-am sa mai am idei de scris. Slava Domnului - am. Ideile îmi vin ca dupa Lacium, aliatul florei intestinale, ca sa ma esprim ca-n publicitate. Si am în continuare acel sentiment înainte de a scrie... greu de exprimat. De efervescenta, da! Maria mi-a cumparat un caiet studentesc în care scriu un fel de jurnal. Am furat aici idei din jurnal. Deh! Am ajuns sa ma fur pe mine însumi. Bine-mi sade! Si mint, frate: de sting, de sta soarele-n loc, de sta ceasul, de-ngheata apele, de sta mâta-n coada... Dar ideea scriitoriceasca e urmatoarea: minte-ma frumos! Asta e Crezul meu artistic. Daca reusesc asta... e bine. Plus de asta, nu suntem noi un popor la fel? Usuratic, scânteietor câteodata. În orice caz, surprinzator, pe care, e drept, nimeni nu poate sa se sprijine, apatic azi si mâine avântat pe baricade, mereu egal cu sine în toate zvârcolirile sale uluitoare (vezi, ultimul razboi mondial, vezi Decembrie 89, vezi parasirea tarii de azi de catre atâtia...) Ora 10. Deja la ora asta, pe la 10 dimineata, Maria îl nastea pe Vladut al nostru. Era mic (nu ma aventurez sa spun câte grame avea, ca le încurc), iar doctorita atunci: - Asa-s studentele. Fac copiii mici. Am fost la o doctorita si mi-au luat sânge. O asistenta cam morocanoasa m-a indispus. Nu mai spun de ce, dar nu are legatura cu mine. Atâta i-ar fi trebuit, sa fi fost în legatura cu mine. Ca sunt ca taurul care râcâie tarna cu copita! A doua oara mi-au facut „sângerare” - asa se zice acum?! O sa-mi mai ia o data. Pesemne, Maria i-a vorbit doctoritei despre „realizarili” mele, vorba lui Ceasca, din presa, ca traducator, ca scriitor, bla-bla-bla! Am simtit asta dupa cum mi se adresa: cu reverenta, simandicos. Of! Ce înseamna sa te iubeasca sotia si sa te vada, cum zice Creanga, ca un al doilea Cucuzel! Asa îl vedea Smarada, cel mai frumos personaj al Amintirilor, dupa mine, pe Nica. Ioan Cucuzel a fost un cântaret si compozitor de la Bizant. Cica se surpau naosurile, când începea sa cânte, si se înaltau altele, mai frumoase, mai maret zugravite. Cum spune la Scriptura: „Luati seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, în toata marirea lui, nu s-a îmbracat ca unul dintre acestia.” (Matei 6, 28-29) La întoarcere îmi propusesem sa manânc o gogoasa. Marturisesc fara prea mare rusine: îmi este pofta de gogoasa (nu gogosi însa!). Ca-n copilarie. Dar a venit Nicu cu masina si ne-a luat exact când am iesit de la doctor. Asa ca am patit ca Nica a lui Stefan al Petrei: Când sa-i spun si eu ca vreau o gogoasa, a venit Nicu. N-am mai îndraznit sa o trombonesc pe Maria cu gogoasa mea. Am înghitit în sec si... tac ma cheama. Iar la magazinele de aici, din Tomesti, au si stelele de pe cer, dar gogosi nu au. Sau poate au? Sa întreb. P.S. O fufa, pe Liternet, nu ma are la inima si, ca sa ma exprim la nivelul ei, da cu mucii-n fasole. Tot e bine. Daca trezesc ura de copchila ambetata si prezumtiva scriitoare, înseamna ca tot e ceva de capul meu. Dar, soro, tu cu invidia si ura-n suflet nu vei fi scriitoare în veci. Probabil e un gând de aiurita, în caldurile adolescentei. O asigur, presupunând ca ma citeste, ca nu-i port pica. Mai rau: ma distreaza. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
