Culmea este ca toti criticii care darâma pilonii societatii actuale, nelasând în urma decât o stepa perfect neteda si corecta, se bazeaza de fapt pe necunoastere, pe neinformare sau pe informare din surse nesigure, subiective. Asta tocmai în epoca în care comunicarea este la un nivel fara precedent. Am scris în articolul precedent despre încercarea cu sorti de izbânda zero de a impune o noua lege a educatiei în România, dupa numeroase alte încercari de aceeasi natura din anii de dupa Revolutie si multiplele schimbari ce au avut loc la nivelul sistemului de învatamânt, ceea ce a dus la o surpare aproape totala a întregului edificiu si la pierderea încrederii în orice autoritate care cândva a dus pe umeri tara. Profesorii si-au pierdut autoritatea si încrederea atât în fata elevilor, cât si în fata societatii, acestia fiind azi o categorie sociala defavorizata, vulnerabila dupa toate definitiile acestor termeni: caracterizati prin slabiciune, lipsa de aparare, lipsa de mijloace. Conducatorii pun carul înaintea boilor si cred ca astfel vor reusi sa ridice nivelul educatiei din tara, dar nu am nicio îndoiala ca în foarte scurt timp pe strazi nu se vor plimba decât care pline cu boi si trase de fraieri. O alta strategie perdanta pe care a îmbratisat-o România ultimilor ani la îndemnul si „sugestiile” altora este cea a corectitudinii politice, o strategie care nu înseamna de fapt nimic si care nu poate fi realizata decât la modul teoretic, ceva foarte asemanator comunismului. Subminarea autoritatii tuturor si proclamarea dictaturii corectitudinii politice nu înseamna de fapt altceva decât sa tai o padure si sa pui în locul ei pietre. Alea, da, sunt perfecte, n-ai ce sa le reprosezi. Era o caricatura foarte reusita pe net cu un anunt la intrarea într-un oras care zicea asa: „Atentionare! Aceasta este o societate incluziva si daca noi simtim ca tu vorbesti, gândesti sau te comporti într-un mod neincluziv vei fi exclus!” Ce poate fi mai graitor pentru situatia actuala?... Culmea este ca toti criticii care darâma pilonii societatii actuale, nelasând în urma decât o stepa perfect neteda si corecta, se bazeaza de fapt pe necunoastere, pe neinformare sau pe informare din surse nesigure, subiective. Asta tocmai în epoca în care comunicarea este la un nivel fara precedent. Corectitudinea politica este o religie impusa în primul rând în sistemul de învatamânt si care produce permanent prozeliti. Acestia umbla pe culoare cu o carte imaginara la subrat asemenea baietilor acelora din diverse culte religioase de import îmbracati la patru ace, cu Biblia în mâna, care te abordeaza pe strada si te întreaba daca ai citit Cartea Sfânta si daca vrei sa îl cunosti personal pe Isus. Absolut totul este pus la îndoiala si, privit prin ochii corectitudinii politice, nimic nu mai e sigur, inclusiv arta, cea mai libera dintre toate manifestarile umane. De la primele picturi rupestre, de la primele scrieri sumeriene sau primele acorduri de instrument rudimentar, principala caracteristica a artei a fost libertatea de exprimare. Asta este chintesenta ei. Nimeni nu a putut îngradi vreodata aceasta libertate în afara de dictatori. Toti dictatorii au distrus arta pentru ca nu se conforma propriilor viziuni dintr-un anumit moment si o realitate concreta, si la fel se întâmpla si azi prin dictatura corectitudinii politice. Atacul asupra artei este cea mai graitoare consecinta a absurditatii politicii actuale românesti. Am un exemplu foarte bun în acest sens furnizat de o sursa sigura, deci nu e scornire. La o ora de limba si literatura româna se analiza într-o zi romanul Maitreyi de Mircea Eliade, o carte care a facut senzatie la vremea ei si dupa aceea, una care pe mine personal m-a impresionat si pe care am citit-o de mai multe ori conspectând chiar anumite fragmente. În roman e vorba despre povestea de dragoste dintre un european, Allan si o indianca, Maitreyi, fapte care se întâmpla în Calcutta anilor î30. Trairile descrise acolo la persoana I singular erau si sunt înca profunde, autentice, tulburatoare. E un roman foarte bun, fara îndoiala. Dar la ora de româna amintita cele mai impunatoare voci ale elevilor sustineau ca totul e o nedreptate, ca Allan care avea 24 de ani a violat-o pe Maitreyi, care avea doar 15 ani, si a abuzat-o fara voia ei. Era vorba, asadar, de o corupere de minori. În urma ramânând doar traume, evident. Tot romanul a devenit pentru ei un caz social, o problema de dreptate si adevar, o lupta pentru justitie, în spiritul corectitudinii politice. În situatia aceasta evident ca tot ce înseamna literatura si arta e distrus. Când judeci arta dintr-o perspectiva realista, sociala, politica, religioasa, stiintifica o distrugi. Dar copiii educati în spiritul modern nu pot gândi liber, ci doar în termeni canonici, luând totul drept bun, drept real. Cum sa le explici ca e doar o carte, un tablou, un film si nu e realitate, ca arta e un exercitiu de imaginatie, o exersare fie si la extreme a flexibilitatii spiritului, ca prin arta te eliberezi de orice constrângere si te lasi dus ca de o apa. Nu mai ai cum sa le explici, ei stiu deja tot pentru ca asa li se explica în viata de zi cu zi si pe net, este imposibil sa îi convingi. Cum sa le demonstrezi ca Pe aripile vântului nu e un film despre asuprirea negrilor când ei l-au vazut cu ochii lor pe omul de rând si nevinovat de culoare George Floyd omorât pe caldarâm de un politist alb? Nu, este imposibil, realitatea bate filmul. Acum e la fel ca în perioada imediat urmatoare caderii comunismului când la Bucuresti, Varsovia, Praga, Sofia ori Tirana multimi incitate de discursuri profetice, „eliberatoare”, având în frunte fanatici mai mult sau mai putin carismatici, hoinareau turbati de-a lungul si de-a latul oraselor cautând cu înversunare statui ale lui Lenin sau ale altor lideri renegati, artisti tradatori etc. ca sa le darâme cu ura în spiritul dreptatii. Ce diferenta este între aceia, între membrii ISIS care distrugeau cu ciocanele vestigii antice în Irak si cei de azi care spun ca Morometii nu e un roman bun pentru ca tatal îsi bate copiii si nevasta si e violent? Niciuna. În ritmul si cu filosofia astea nimic nu mai sta în picioare, totul trebuie rescris, refacut. Povestile sunt pline de crime si faradelegi, animalele din ele sunt abuzate: lupul manânca iezi minori si nevinovati cu multa cruzime, iar capra ucide cu bestialitate vinovatul, situatie în care toti aveau prin lege dreptul la viata si la o judecata dreapta. În Alba ca Zapada nu apare niciun personaj de culoare, niciun membru LGBTQ+ si nici macar nu sunt aluzii la asa ceva, ceea ce nu este corect. S-ar putea interpreta în lumina noilor filosofii ca piticii ar fi putut avea niscai relatii unisexuale, dar nu gasim nicaieri o dovada a acestui lucru. Sunt abuzuri peste tot, pur si simplu nu ai ce sa alegi ca sa multumesti pe noii oameni. În schimb nu sunt considerate absolut deloc abuzuri faptele parintilor care îsi silesc copiii sa învete dincolo de orice limita, supunându-i la ore suplimentare de studiu în clase primare sau de gimnaziu, fara nicio logica, doar din ambitie, provocându-le astfel adevarate traume, nici ca elevii stau azi la scoala, dupa noile reglementari, de la 8 pâna la 15, 16 degeaba, pentru ca nimeni nu e în stare sa le faca un program normal, omenesc. Dar dupa liderii si formatorii luminati ai societatii totul e ok, pentru ca aceia au în schimb telefoane de unde se pot informa despre absolut orice doresc, sunt liberi... Acesti elevi epuizati fizic si psihic, bulversati spiritual de atâtea teorii democratice care le bâzâie permanent în cap, ajung în clasa a XII-a cu chiu cu vai, aproape niste epave, si merg la facultate unde se relaxeaza total si intra în stare de vegetatie, pentru ca sunt complet nemotivati, nimic nemaiavând rost pe lume, totul parând prea complicat sau prea banal de facut. Noroc ca îi baga taticu sefi într-o institutie de stat si le cumpara BMW-u pentru ca ei nu ar fi în stare sa miste un deget. Briscan Zara este scriitor si publicist
