Pentru ca Universitatea „Petre Andrei” din Iasi evoca saptamâna aceasta cele patru decenii scurse de la destructurarea de catre securitate a grupului de tineri intelectuali reuniti în jurul revistelor studentesti iesene, am reluat aici o parte a unui studiu mai consistent publicat într-un volum coordonat de Sorin Bocancea care evoca acel timp auroral pentru multi studenti din generatia mea. „În toamna anului 1982, de-abia întors din armata si «boboc» în studentie, participam la o stranie întâmplare culturala, cu un condimentat parfum de underground, numita «Serile Dialog» invitat de colega mea de clasa din liceu, Mona Paiu. Ea era deja în anul II la Filologie si pentru ca scria poezii si fusese deja publicata (nu mai mentionez ca fusese sefa de promotie absoluta a generatiei noastre din Liceul «Mihai Eminescu» din Iasi) era deja parte din redactia revistei Universitatii «Al.I.Cuza». O revista legendara, înfiintata în 1969 sub numele de Alma Mater si devenita, din 1972, un reper al culturii underground sub conducerea lectorului universitar de la Litere, Al. Calinescu (formal, revista era condusa de un redactor-sef student, iar «îndrumatorul» trebuia sa fie un cadru didactic, dupa modelul «directorului educativ» care supraveghea caminele). În fapt, directorul revistei era un personaj cheie, un adevarat spiritus rector pentru ca el dadea orientarea revistei si el negocia, în functie de autoritatea sa simbolica sau de conexiunile cu aparatul de partid si de supraveghere, limitele între care se misca politica editoriala. Trebuie spus, din capul locului, ca revistele studentesti aveau un statut special fata de publicatiile oficiale, din mai multe motive: În primul rând, ele nu erau destinate difuzarii la chiosc, deci nu ar fi trebuit sa ajunga la cetateni. Fiind editate de organizatia studentilor dintr-o institutie de învatamânt superior (de exemplu, revista «Dialog» era «organul» Asociatiei Studentilor Comunisti din Universitatea «Al.I.Cuza» din Iasi) astfel de publicatii erau în întregime destinate numai studentilor din campusurile fiecarei universitati sau centru universitari. Acest fapt, precum si periodicitatea incontrolabila (în principiu cred ca era trimestriala, dar apareau numere duble sau triple câteodata pentru ca era un proces de elaborare mai lent) facea ca sa nu fie aceeasi unitate de masura a cenzurii comparativ cu ziarele si publicatiile oficiale. În plus, aparând inconstant nu mai putea fi subordonata direct comandamentelor de partid, care erau dirijate dupa diverse sarbatori, si asta dadea posibilitatea ca sumarul sa fie mai cultural, mai general si mai putin supus temelor ideologice ale momentului aparitiei. Ceea ce nu înseamna ca nu era controlata, dar mai lax, mai afabil decât ceea ce ajungea nemijlocit la public. Apoi, toti cei care erau selectati în redactie precum si cei care raspundeau de revista din partea universitatii erau verificati si avizati de biroul organizatiei de partid si apoi de filtrele superioare (Centrul Universitar si Cabinetul de propaganda din cadrul Comitetului Judetean de Partid) ca fiind de încredere, dar, la Iasi cel putin, atitudinea acestora a fost mai permisiva cu aceste publicatii decât în alte locuri (în Bucuresti, bunaoara, unde presiunea cenzurii era mai stricta si unde publicatia echivalenta a universitatii era o trista fituica de propaganda, numita «Convingeri comuniste»). Atunci când am ajuns eu la «Serile Dialog», care se tineau în barul «Ethos» al Casei Tineretului (Casa Studentilor de azi) – un spatiu subteran tapetat cu numere vechi din ziare frantuzesti si unde se putea bea un gin englezesc adevarat, echipa de la «Dialog», aflata sub conducerea tandemului Al. Calinescu – Sorin Antohi, era legendara. Nu numai pentru celebrul numar retras de pe piata (cel cu poza tabloului lui Dan Hatmanu în care Stefan cel Mare dadea noroc cu Ceausescu – tablou perfect lingusitor, dar unde efectul contrar a fost dat de titlul editorialului de sub poza, care se intitula «Exemplul presedintelui» ceea ce pe spaimosii si pudicii cenzori de la partid i-a speriat!)ii, ci, mai ales, pentru echipa de colaboratori de elita care publicau în paginile revistei, din Iasi si din tara, între care câtiva cu drept de semnatura limitat sau ridicat în publicatiile oficiale si care-si strecurau textele în revistele studentesti. Am fost de fata atunci, în toamna lui 1982, la show-ul public dat de «Grupul de la Iasi», de cronica literara delicios de acida citita de Dan Petrescu, de lectura exploziva, în canon, Luca Pitu – Sorin Antohi din celebrul manuscris «Brazde peste haturi» sau de incomparabilul one man show facut de George Pruteanu cu «Divina Parodie». Stiam deci ce era «Dialog»-ul care eclipsa atunci Echinox-ul clujean si, fireste, ma uitam cu jind la lumea intelectuala si ludica pe care aceasta echipa o întruchipa într-un timp al apasarii ideologice, al prostiei si inculturii generalizate. Dupa doar doua luni de facultate unde, în afara cursului de filozofie indiana si a seminarului de sanscrita facute de Marin Costica, nu gasisem nimic care sa aiba ceva de-a face cu filozofia, înglodati cum eram în cursuri terne, scolastice, «pe linie», facute de profesori care fusesera selectati în anii 50-60, conversatiile sclipitoare intelectual ale eroilor underground care gravitau în jurul revistei universitatii iesene mi s-au parut absolut fascinante. Si, ma gândesc azi, extrem de provocatoare cultural. La câteva luni dupa faimoasa seara «Dialog» animata de Sorin Antohi la care fusesem si eu martor, în mai 1983iii, toata echipa care gravita în jurul revistei a fost destructurata de Securitate printr-o ancheta dura si prin masuri administrative severe luate de conducerea universitatii, la presiunea lui Alecu Floares, secretarul cu propaganda de la partid (demiteri, sanctiuni grave pe linie de partid) împotriva profesorului Calinescu si a lui Sorin Antohi, precum si asupra unor studenti de la drept ce faceau parte din redactie (Sperneac si Voicu, parca). Revista a fost la un pas de desfiintare si doar interventia utila a lui Doru Tompea, pe atunci Presedinte (ales de studenti, dar cu binecuvântarea partidului!) al Centrului Universitar Iasi, pe lânga Nicu Ceausescu, atunci Prim-Secretar UTC, (în subordinea caruia era si UASCR-ul) a facut ca revista sa supravietuiasca. Eu am facut parte din echipa care i-a urmat lui Sorin Antohi & Comp.” i În cazul nostru, la „Dialog”, nu distribuiam decât un exemplar pe camera de camin din Puskin si Tîrgusor Copou (si nu patru, câti studenti erau) ramânând exemplare pe care le trimiteam neoficial în multe alte locuri din tara. Ba chiar, usor ilegal, Mircea Nedelciu si Florin Iaru, librari la Libraria Editurii „Cartea Româneasca” din Bucuresti, le vindeau pe sub tejghea cunoscatorilor, din banutii astfel strânsi facând noi, la final de an, un mic banchet junimist. ii Întrebându-l pe Sorin cum a fost posibil avizul cu „Bun de Tipar” pe care îl dadea judeteana de partid pe spalturi (foi volante pe care era imprimata pagina de ziar, de proba), el mi-a spus ca poza ca atare nu aparea fiind marcat doar dreptunghiul unde se va pune, la tipar, zincul (o suprafata metalica pe care aparea negativul pozei fixata pe o bucata de lemn care se introducea în pagina cu rânduri de plumb si se închidea în vederea tiparirii) cu mentiunea „fotografie cu Secretarul General al Partidului”. iii Exista un dosar consistent la CNSAS pe aceasta tema, iar pretextul l-a constituit o scrisoare trimisa de Dan Petrescu cumnatului sau Ioan Petru Culianu, transfug aflat la Universitatea din Groningen, Olanda, interceptata la granita. Stim acum din dosar ca lectorului francez, homosexual, i se plantasera în locuinta de serviciu, cu acceptul conducerii universitatii, mijloace tehnice de urmarire si astfel a aflat Securitatea de scrisoarea lui Dan Petrescu care a fost pretextul oficial al anchetei din mai 1983. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
