Petruta, lumea-i zicea Pert, ca asa se recomanda el facând economie de sunete, îsi facuse casa chiar în coasta tiganilor. De la el începea Râpa Adânca, mahalaua tiganilor. Lumea îi mai zicea Patura - era moale ca o patura. Dar si-o facut casa, si-o pus vie în spatele casei. Se duceau copiii dupa flori prin padurea de acolo si vedeau de sus drept în ograda lui: muncea toata ziua. Ograda lui Pert se vedea ca-n palma din marginea padurii, de unde culegeau primavara tâncii viorele, toporasi, brebenei de toate culorile, floarea Pastelui, laba gâstei, lacramioare, mosnegei cu firisoare albe pe clopotelul catifelat mov, mierea ursului, oite. Daca Luchian ar fi cunoscut oitele, cu petalele lor albe, gingase si cu tulpinita firava, adesea rasucita chinuit, sunt sigur ca le-ar fi înnemurit ca si pe anemone. Si câte mai si mai câte flori nu erau! Numai ghiocei nu se gaseau acolo, tocmai la Beldeasca gaseai ghiocei. Cautau si urechiuse rosii-ciclamen, care se iteau pe crengutele putrezite din stratul de frunze vechi. Pe urma, cu ciubotica cucului se termina cu florile de primavara. Când aparea ciubotica cucului, însemna ca venea vara. Când se facea maronie besina porcului, o calcam cu chiot, râzând de mirosul puturos care se împrastia si fugind spre casa. Gata cu florile! Venea vara si nu îi mai interesau - acuma erau flori pe toate coclaurile. Ei, am fost si eu la vremea mea dupa flori, primavara, în padurea de deasupra Râpei Adânci. Padurea din stânga era mai mica ca cealalta de pe partea dreapta, ca satul nostru iese din gaoace între dâlmele unor dealuri cu paduri. De povârnisurile dâlmelor, printre vii si livezi, stau agatate casele, asa cum se agata vara albinele si tot felul de muste însetate de niste lemne care ies din apa. Liniile padurilor, cafenii iarna si verzi pe timpul verii, marginesc satul nostru din trei parti, iar în a patra parte linia se deschide si se întinde pâna hat departe o lunca albastrie, care ne facea pe noi, copiii, sa visam la o alta lume, departata, asa cum cei din porturi îi apuca dorul de duca la vederea pacheboturilor. Aici este lumea noastra: satul în care am vazut lumina zilei si am crescut, locul cel mai drag de pe pamânt! Si, oriunde m-as duce în lume, pastrez în suflet satul, care a patruns definitiv în mine si în noi toti crescuti la sat, vrem nu vrem sa recunoastem, ca o otrava dulce. Dar uite ca m-am luat cu vorba si... Am sa va mai zic mai încolo de cum îi asezat satul nostru. Sa ma întorc la Pert. Dupa ce si-o aranjat gospodaria, Pert si-o cautat fata sa se însoare. Asa faceau flacaii înainte: nu exista sa nu-si faca casa mai întâi, ca sa aiba unde sa-si aduca mireasa. Pert o gasit pe Anuta, una din fetele Panaintestilor, mai aveau sase fete si doi baieti. Buuun! Fac ei nunta si se pun pe gospodarit. Pert o început sa lucreze pe un santier, care mai târziu o devenit uzina metalurgica, unde s-o angajat dupa aceea la „întretinere”. Peste tot se angajau oamenii în fabrici si uzine pe atunci, mai ales ca satul nostru se afla la doi pasi de oras. Fata de salariul de la uzina, banii primiti pentru munca în „colhoz” erau un fâs. Pert primea an de an categorie dupa categorie si salariul crestea pe masura, tot mai frumos. Începuse sa bea înca de pe vremea santierului, cu gasca de colegi de munca, iar la uzina bea si mai vârtos. Dar învatase sa se fereasca: intra, de pilda, pe poarta uzinei cu sticla de lapte vopsita în alb, dar plina de tuica. Facea tot felul de smecherii de genul asta, ca si multi altii de altfel, asa ca trecea mai totdeauna neobservat. Când bea prea mult si se dadea în petec, îi dadea maistrul o sanctiune si gata; ca de muncitor era muncitor. Dar si Anuta începuse sa bea. Lumea zicea ca bea fiindca nu putuse sa faca copii. Altii ziceau ca din cauza lui Pert n-aveau copii, dar stii cum judeca lumea la noi: când într-o familie nu se nasc copii, „vinovata” e întotdeauna femeia, niciodata barbatul. Si lucrurile mergeau din rau în mai rau. Pert încuia crama, blestemând ziua când a pus vie în spatele casei. Câteodata o si plesnea pe Anuta, dar degeaba. Când n-avea vin acasa si nici bani, Anuta mergea pe la vecini si cerea spirt medicinal: cica avea o rana. Si tot arata o umflatura rosie, urâta pe fata, pe care o capatase pesemne de la vreo cazatura când era beata. Acum bea numai spirt, îl trecea prin pâine. (Va urma) Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
