Partidele mari au suferit un proces vizibil de involutie, care pune în pericol însasi existenta statului român. Chiar de la primele alegeri postdecembriste (mai 1990) au aparut formatiuni politice cu titulaturi ciudate si doctrine improvizate. Partidul Liber Schimbist al profesorului Stefan Cazimir, mare iubitor de Caragiale, de declamatiune si delatiune; Partidul Antitotalitarist „Jos Nomenclatura” plus un partid ce promova consumul zilnic de salata verde!; Uniunea Liberala Bratianu, condusa de un urmas supraponderal al Bratienilor, zis „Cartof”, sunt primele care-mi vin în minte. Baremul electoral prietenos a facut ca o buna parte dintre aceste constructii neobisnuite sa intre în forul legislativ si, mai curând, dar nu întotdeauna, sa duca în derizoriu dezbaterile parlamentare. Destul de repede s-a aflat însa ca majoritatea partidelor încropite pe fuga faceau parte din strategia lui Ion Iliescu si a camarilei sale „criptocomuniste” de a disipa voturile românilor nehotarâti. Manevra le-a reusit de minune, FSN obtinând atunci o victorie zdrobitoare, cu peste 66-. Ce vremuri vesele! Cu timpul, avântul inventatorilor de partide s-a mai domolit, dar tot s-au mai ivit PRM - formatiune a securistilor din linia a doua, bine struniti de CV Tudor; Partidul Moldovenilor, al ex-primarului de Iasi, Constantin Simirad; PNG, al microbistilor cu probleme de concentrare, ce s-au bulucit în spatele lui Gigi Becali; si mai ales PPDD, al lui Dan Diaconescu - seful unui post de televiziune ce aborda teme dintre cele mai aberante. În pofida sentimentului de „bizarre world” pe care-l genera, acest proces de nastere si de moarte a unor partide era daca nu normal, macar suficient de logic pentru a nu ne minuna peste masura. Totusi, nu trebuia sa fii foarte atent la scena politica pentru a întelege ca între noile constructii si partidele care au ajuns sa guverneze tara (PSD, PNTCD, PNL, PD, PDL, UDMR etc.) era o diferenta esentiala de structura, ultimele bucurându-se, macar o vreme, atât de un nucleu foarte dur de sustinatori fideli, cât si de organizatii centrale si locale bine închegate în jurul unor idei doctrinare si personaje forte. Azi, mi se pare ca lumea politica s-a schimbat, dar nu în sensul cel bun. Diferenta dintre partidele de ieri si cele ivite recent (precum AUR-ul lui Simion si „Dacii” lui Sosoaca) tinde sa se estompeze, însa nu pentru ca noile aparitii sunt mai profesionist alcatuite (dimpotriva!), ci pentru ca vechile formatiuni sunt tot mai bolnave. Tot mai depasite de vremuri. Transformate în grupuri de interese sau chiar în clanuri infractionale, partidele de astazi au ajuns simple gasti de indivizi lacomi si corupti, care au un singur scop: de a se capatui, cu orice risc. În lipsa unor legi drepte si clare si a unei justitii onorabile, averi uriase sunt transferate în strainatate, sau în contul unor rude apropiate, care, evident, nu pot justifica în niciun fel aceste sume fabuloase. „Mama sunt eu!”, recunostea batjocoritor Marian Oprisan. Dar daca statul i-ar fi arestat muma pentru acumulare de venituri ilicite, oare s-ar mai fi buricat pesedistul? Cu toate pacatele ei, societatea româneasca a reusit sa se modernizeze în ultimii 30 de ani, depasind încetul cu încetul multe dintre tarele comunismului. Taman pe dos, partidele au suferit un proces vizibil de involutie, ce pune în pericol însasi existenta statului român. Niciodata, electoratul nu a avut atât de putina încredere în formatiunile politice. Nicicând, românii nu au antipatizat atât de tare politicienii de la guvernare ori din opozitie. Ce se va întâmpla? Apar semne ca ne apropiem de sfârsitul unui ciclu. Politic si electoral.
