Cam sarace sunt amintirile mele braunsteiniene (sa le spun asa, ca sa le facem mai interesante)! Pe nana Jenica o mai vedeam cum o mai vedeam, dar pe nenea Mitica nu-l vedeam aproape deloc. Era mereu plecat „pe linie politica” - asa se confesa nana mamei cu un soi de mândrie-justificare. Vorbeau mult la întâlnirile lor de obicei duminicale, la o „cafeluta” la noi acasa, întâlniri care se întâmpla sa se întinda pe ore întregi de confesiuni. Alergam cu Doina sau cu Carabus, catelul nostru, prin gradina, iar când ma apropiam de masa de sub nuc, se întâmpla sa o aud pe nana: „Si atunci m-am dus în audienta la...” Nana J. voia sa-si dea doctoratul, dar un sef o tot amâna si îi punea bete în roate. Iar atunci când nenea Mitica a fost dat afara din functia de la partid, ba, mai mult, era sa faca puscarie, chestiunea doctoratului nanei J. a fost închisa definitiv. A ramas doar lector de socialism „stiintific” la medicina si asa a iesit la pensie. Nana îi povestea mamei ca „Mitica nu a fost vinovat nici cât negru sub unghie”, dar a fost „sapat” de altii, care i-au pus în cârca vini inventate. Sigur, aceasta s-a întâmplat pe fondul luptei pentru functia de prim secretar, aveam sa-mi dau seama mai târziu. Pentru functii tovarasii îsi dadeau la gioale mai ceva ca burghezii. Nenea Mitica avea toate sansele: tânar, provenit, cum se cerea, dintr-o familie de tarani saraci de pe undeva din Botosani, cu un mos erou în lupta împotriva razboiului antisovietic (de fapt, fusese împuscat de un ofiter când la 23 august vrusese sa paraseasca frontul). Pe deasupra facea Dreptul la seral si avea si trecere la tovarase si la sotii de tovarasi, lucru nu putin important pe atunci si întotdeauna. Dar „n-a fost sa fie”, spunea nana J. I-au atârnat de gât o delapidare, iar nana J. s-a luptat ani de zile, cu tot felul de cereri si memorandumuri peste memorandumuri, ca sa demonstreze la diverse instante de partid si la diversi tovarasi si tovarasei ca nenea Mitica a fost eliberat din functie pe nedrept, ca... si ca... Nu a reusit. Nana J. mai venea pe la noi si de Pasti, de Craciun si de hram, care se tine la noi de Sfînta Maria „mica”, adica pe 8 septembrie. Atunci nana se ducea la biserica din sat, fiindca în oras nu se mai încumeta, de când un student o reclamase ca a vazut-o în Vinerea Mare când s-a iesit cu Sfântul Aer. Era înalta, iesea în evidenta „ca magarul între oi”, spunea nana, si studentul ei de la socialism „stiintific” a vazut-o. Era probabil un îndoctrinat sau mai degraba un parvenit în devenire - personaje tipice ale timpului. Nenea Mitica a reusit pâna la urma sa musamalizeze afacerea cu studentul reclamagiu. Chiar si din pozitia de jurist consult la Fabrica de ulei, nenea Mitica mai putea sa puna în actiune diverse „relatii”. Nu tin minte sa-l fi vazut în copilarie pe nenea Mitica în apartamentul lui din Palatul Braustein. A venit de câteva ori la noi, o aducea pe nana J. cu masina. Arata cam plictisit, casca si mai sa închida ochii de somn. Explica ca are tot felul de „combinatii”, spunea ca e omul de încredere al directorului Cutare de la fabrica (îi spunea pe numele mic, ca sa demonstreze astfel relatia foarte apropiata cu directorul respectiv), îi face tot felul de servicii. În familie însa matusile atotstiutoare sopteau pe la colturi ca nenea Mitica umbla cu tot felul de „depravate” si se tine de chefuri cu politruci expirati. Nana a aflat ultima, cum se întâmpla de obicei în chestiuni de acestea. La naivitatea ei funciara nici nu ma mir. S-a petrecut pâna la urma chestiunea clasica: nana J. i-a gasit o scrisoare de amor în buzunarul unei haine a lui nenea Mitica. Nana nu a cautat anume, voia pur si simplu sa dea haina la spalat. S-au certat, au parlamentat, s-au împacat... Pâna la urma totul s-a rezumat la faptul ca nenea Mitica venea si mai rar pe acasa. Pe la noi nu mai venea decât nana J. - cu autobuzul de data aceasta. Acum se confesa si mai îndelung mamei. Ceva despre decameronul lui nenea Mitica aveam sa aflu chiar si eu printr-o întâmplare. Când lucram în învatamânt în judetul Bacau, veneam des acasa la sfârsit de saptamâna, iesind la „ia-ma, nene”. Aflându-ma într-o zi pe marginea soselei, pe undeva pe la Roman, am vazut trecând masina lui nenea Mitica. I-am facut semn sa opreasca - ce bucurie pe capul meu sa merg cu o asemenea „ocazie”. Nenea Mitica, oarecum curios, a oprit abia dupa vreo optzeci de metri. Când am ajuns gâfâind, am observat ca masina era burdusita cu bagaje. Nenea Mitica era însotit de o doamna tinerica si foarte degajata, care pe parcursul discutiei mele cu nenea Mitica nu a scos nici un cuvânt. Doar se uita uimita la mine. De altfel, si eu ma uitam uimit la ea. Am schimbat din fuga câteva informatii despre familie cu nenea Mitica, apoi mi-a explicat ceea ce era evident, ca nu poate sa ma ia: „Ui' si tu! E plina masina”. Nu stiu cum ar fi evoluat, mai bine zis involuat, relatiile dintre nana J. si nenea Mitica. Nu putem prevedea mersul sinuos al întâmplarilor vietii. Iata ce s-a întâmplat. La unul din chefurile cu tovarasii sai dubiosi, fosti politruci si chefuitori de meserie, la Piatra Neamt, caci cimentarea „prieteniilor” dintre politruci se facea mai cu seama la „baute”, nenea Mitica, cherchelit fiind, a cazut de la etaj la parter, aceasta în interiorul unei vile unui „mare barosan” de la partid. S-a lovit rau, „s-au hrentuit matele în el”, spunea soacra-sa, matusa Frasina, sora mare a mamei. Respectivul „mare barosan” nu a trimis sa-l consulte un doctor - se temea sa nu se afle la partid despre cheful „neprincipial”. Cum-necum, l-au urcat pe nenea Mitica în masina. A pornit spre Iasi si chiar a reusit sa conduca pâna acasa, luând în acest timp un pumn de calmante. În gangul de la Palatul Braunstein era un telefon public. I-a telefonat nanei. Nana a coborât si, împreuna cu un vecin, l-au urcat tinându-l de umeri pe scarile întunecoase pâna la ultimul etaj. Doctorii au spus ca atunci, în timpul urcarii scarilor înalte, s-a petrecut infarctul. Ar fi trebuit sa-l duca la spital, dar uneori suntem ca animalele - ignoram moartea. Efortul a fost prea mare pentru nenea Mitica. În acea noapte a murit. Îl tin minte mort. El, care fusese un brunet atragator, cu par cârliontat si ochi albastri, era acum ca o bucata de carbune: negru-negru, probabil din cauza hemoragiei interne, un antracit stralucind la lumina soarelui de iulie. Îl mai tin minte pe Abud, sotul Feliciei, care-si facea cu gesturi largi cruci pentru cruci în timpul slujbei de înmormântare spre mirarea încântata a matusilor pioase. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
