Exista, cu referire la Botezul Domnului, în Evanghelia dupa Luca un verset care ne spune: "Si dupa ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se si Iisus si rugându-Se, s-a deschis cerul" (Luca 3, 21). Ce ne atrage atentia este faptul ca Mântuitorul a intrat în apele Iordanului, deloc întâmplator, abia dupa ce s-a botezat "tot poporul". Mântuitorul nu venise la Ioan sa se curete, sa-si marturiseasca vreun pacat ci, dimpotriva, spre "a ridica pacatul lumii" (cf. Ioan 1, 29), sa ia asupra Sa ceea ce "lasasera" aceia în apa. "Tot poporul" e un mod de a numi pacatele întregului neam omenesc, din toata vremea si din tot locul. Asadar, nu este pacat savârsit de noi care sa nu fi fost asumat deja de Hristos, fie ca noi constientizam sau nu acest lucru. Hristos este pe Cruce si în agonie pâna la sfârsitul veacurilor (v. Blaise Pascal), pentru ca pâna în vremurile de pe urma vor fi oameni care vor pacatui. Dar este, totodata, si în slava dumnezeirii. Mintea omeneasca nu poate întelege acest paradox, doar dragostea desavârsita îl pricepe. *** Iertarea pacatelor nu are un caracter juridic. Pacatul nu se reduce la încalcarea unei legi (fie ea si divina) care atrage dupa sine consecinte. Pacatul este o rupere de Creatorul tuturor, de Tatal ceresc, si o întoarcere patimasa a sufletului spre cele create. Asa cum unii rup relatia cu parintii care i-au nascut si i-au crescut, tot asa unii rup relatia cu Dumnezeu. Iertarea restaureaza o relatie, nu prescrie o pedeapsa. *** Diavolul nu spune: "Bea, drogheaza-te, consuma pornografie etc. ca sa devii dependent", ci îti spune: "Daca vei face asta sau asta, te vei simti bine si vei avea parte de mari placeri". Si lucrul acesta se si confirma, pâna la momentul în care sesizezi ca aceste placeri nu mai reprezinta o optiune libera, ci o constrângere. Ai o nevoie imperioasa de a ti le satisface, altminteri începi sa te simti rau. Constati, pe propria ta piele, spusa Parintilor: în momentul în care optezi sa faci un pacat, e ca si cum ai apuca un bat care are doua capete: la unul dintre ele este placerea, iar la celalalt este durerea; daca l-ai prins pe primul, obligatoriu îl vei avea si pe al doilea. Iar dependenta de placere este cumplita, îti restrânge dramatic optiunile si libertatea. Altfel spus, soapta ispititoare a diavolului o putem asemana cu îndemnul de a intra într-o colivie de aur: la început, vrajmasul îti arata cu insistenta aurul sclipitor care îti ia ochii; dupa ce intri acolo si se închide usa, începi sa vezi gratiile de care tragi în zadar spre a te elibera. *** Putem lesne sesiza când un om este posedat, exista semne exterioare vizibile. Dar când suntem biruiti de pacate, când suntem împatimiti, ne vine mai greu sa constientizam ca suntem sub influenta si sub puterea satanei. Pacatul, oricât de mic ar fi, ne leaga putin câte putin, perfid, dar cu lanturi cu mult mai grele decât este jugul în care se chinuie demonizatii. *** Patima nu e doar dependenta de placere, ci si perversa dorinta de a suferi. Pare-mi-se ca, în acest veac al confortului, mai degraba se întâlneste - dincolo de cautarea placerilor - acest al doilea mod de a trai patimas. E cu atât mai grav, cu cât celui care sufera astfel i se pare, nu de putine ori, ca e un soi de victima situata în proximitatea martirilor. Procesul de despatimire e cu mult mai anevoios în acest caz decât în situatia celui dependent de placere. *** Friedrich Nietzsche atentioneaza în lucrarea "Dincolo de bine si de rau" ca, "de privesti îndelung abisul, afla ca si abisul îti scruteaza strafundul sufletului". Ne putem uita în "hau", dar ne asumam riscul ca si haul (raul) sa se "uite" în noi. Daca ne-am rupt de Dumnezeu, inevitabil ne confruntam cu teribila ispita de a tinde catre nefiinta, catre... nimic. Patimile, pacatele nu sunt decât exercitii de a nu (mai) exista. Un alcoolic, spre exemplu, este un om nemultumit cu ceea ce traieste, care cauta "refugiu" într-o iluzie, în altceva decât propria-i existenta – cu bunele si cu relele ei. Si se poate lesne sesiza, în orice persoana cu adictii, tendinta de a se (auto)distruge, de a se anihila. Sinuciderea este pacatul suprem, tocmai pentru ca e refuzul absolut al existentei. Dar nefiinta... nu este. Existenta noastra va continua în vesnicie - noi putem alege, constient sau nu, doar modul în care va fi ea: spre bucurie sau spre chin.
