Am fost - conform canonului critic- saptezecist si iata, am devenit optzecist. Ca vârsta, nu ca apartenenta de clasa, mai ales ca aceste caprarii literare, adevarate fetisuri în anii 70-90 (secolul recent), si-au cam trait traiul, mâncat malaiul. Însisi promotorii lor au cam renuntat la idee, înafara faptului ca unii -si ma gândesc la regretatul critic si teoretician Laurentiu Ulici - au iesit (prematur) din scena, iar altii au propus alte canoane - precum poetul si criticul clujean Ion Pop, autorul unor pertinente glose despre „Poezia româneasca postmoderna”. O sa spuneti ca, fiind consistent... glosat de fiecare dintre acesti exegeti, cam trag spuza pe... turta mea. Fie! - si-o fac chiar cu o anume mândrie ca, vorba ceea, n-am facut umbra pamântului/ poeziei, chiar degeaba, vreme de opt decenii. Dar nu despre asta vreau sa glosez, aici si-acum. Sau tot despre asta, daca va spun ca sase decenii din viata mea s-au petrecut în aceasta urbe, a marilor zidiri, iubiri si dezamagiri... Des amagirile le voi lasa balta (are balta peste!), încercând a re/con/stitui momente si schitecând si daca „favorabila mi-a fost pozitia astrilor” - cum zis-a orficul, neuitatul poet Dan Laurentiu. Si-l amintesc pe Laurentiu întrucât sub aupiciile lui - dar si ale profesorilor mei de la Filo: Andriescu, Ciopraga, Mihai Dragan, Husar, Sturzu - mi-a aparut pentru prima data o pagina de poezie (cu poza!) în (si ea) proaspat aparuta revista „Cronica”. Fara a ma pierde „într-un calcul numeric”, s-ar parea ca cifra 1 (unu), din coada anului nasterii, mi-a fost destinala, potentând cifra 5/cinci (din cauza careia, de altfel, a murit Stefan cel Mare): în ’61 ma opinteam a deschide (si reuseam!) Usa celebra (apud Val Gheorghiu) a Universitatii iesene, devenind student în Litere; cinci ani mai târziu fortam poarta (de fier neforjat) si intram pe lungimea de unda a Postului de Radio Iasi; iar peste un cincinal (împlinit, de mine, în patru ani pe jumatate) deveneam redactor al revistei „Cronica”. În acelasi an (1971) îmi aparea, la Junimea, Punctul de sprijin, demersul meu literar ulterior fiind autentificat/ sprijinit/ stimulat (si) de Premiul pentru debut editorial. Ci n-a trecut, iaca, de-atunci, decât o jumate de veac... O medalie jubilara primita acum, de la Junimea, dar editata în 2020, când editura iesana si-ar fi sarba(u)torit semi-centenarul, daca n-ar fi boicotat-o un ins inodor, incolor, impostor, Covid numit, care cam face vid în jur, mi-o asum ca fiind dedicata debutului meu poeticesc... Dar nu doar despre asta e vorba... Ci si despre faptul ca au trecut trei decenii de când sustin si semnez, saptamânal, aceasta rubrica în „Ziarul de Iasi” - ce „Monitorul” si-a zis la începuturi... De câtiva ani am mai rarit-o - mde, vârsta! - însa sa tot fie vreo mie cinci sute de texte si pretexte (se sparie gândul, eu fiind - cu vorba Humulestianului - „sfânt de lenes”), dintre care multe s-au adunat în cele sase carti de publicistica aparute în rastimp, uneori în contratimp. Penultima fiind De la fereastra, despre care au conotat aici condeie/ prieteni de sama, cum Sandu Calinescu si Grig Ilisei. Un alt condei(er), identificat îndeobste ca MRI, ma recenzeaza copios, savuros si dureros în „Monitorul de Suceava”, unde are dumnealui rubrica (si pe unde s-au petrecut începuturile mele literar-publicistice), marturisind ca „împrejurarile, personajele si multe dintre evenimentele evocate în ditamai opul de aproape 500 de file (...) îmi sunt bine cunoscute, postura ce-mi ofera senzatia ca rasfoiesc o cronica de familie. O cronica a… „Cronicii”, fiindca unul dintre personajele principale este, în diferitele ei vârste, intitulari si ipostaze, faptura de hârtie, vis, truda, iluzii si deziluzii a unei reviste care si autorului, si sussemnatului, ne-a marcat într-un fel sau altul destinele”... Aluzia si iluzia trimit la „Cronica veche”, fondata si editata, din februarie 2011 pâna în mai 2019, împreuna cu alti frumosi nebuni ai orasului. Am zis, mai sus, „penultima”, întrucât tot la Junimea se afla-n curs de editare o Antologie a poeziei mele de la începuturi pâna la... „Ultimele”, alcatuita si prefatata de (mai) tânarul confrate Serban Axinte. Dar nu despre asta e vorba. „Optzeci de ani îmi pare pe lume c-am trait”, zicea Eminescu. Când a scris acest vers emblematic nu traise nici vârsta lui Iisus. Oricum Eminescu, în scurta si intensa sa viata pamânteana, traise toate vârstele omenirii. Dar asta aveam s-o pricep mult mai târziu, nu la vremea când, paznic la vie si/ sau la harbuzarie fiind, umpleam caiete si maculatoare cu tot felul de „povesti si doine, ghicitori, eresuri,/ ce fruntea de copil mi-o luminara,/ abia întelese, pline de-ntelesuri”. Ci ma-ntreaba acum, la ceas aniversar, nepoata Ioana (11 ani), reporter în devenire: Când am scris prima poezie? Cine/ ce ma inspira? Cui se adresau? Cine m-a validat (ei, n-a folosit ea chiar acest cuvânt...) ca poet? Reiau aici raspunsul doar la doua întrebari, ca sa nu-i rapesc nepoatei prioritatea interviului. Prima poezie mi-a aparut la „Gazeta de Perete” a Scolii Elementare Iacobeni-Botosani. M-au inspirat: prima zapada din acel an, suierul vântului pe la ferestre, o mâta care torcea în cotlon, lampa de opt focuri, la care citeam un roman (prefacându-ma ca-mi pregatesc lectiile), Alecsandri („Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara...”, Cosbuc („A-nceput de ieri sa cada/câte-un fulg...”)... Si înca ceva ce nu-mi pot explica nici acum: faptul ca gândurile/ cuvintele care ma bântuiau au prins a se scrie într-un anume ritm; si sa rimeze. Dar nu despre asta e vorba... Sau tot despre asta. Ieri, ma suna o voce... necunoscuta. Îmi spune numele, zice c-am fost colegi de grupa studenteasca. Mai mult înca, ea a fost sefa grupei 297, în anul întâi. Mi-o amintesc? (N-au trecut decât 60 de ani de-atunci. Nu ne-am revazut, nu ne-am vorbit niciodata.) Si fiindca sesizeaza oarecari ezitari în raspuns, îmi spune si cum arata: blonda, cu paru-n cârlionti. Brusc, ma fac ca-mi amintesc de ea, uite, te identific acum, cu ochii mintii. Mint cu nerusinare, ca sa-i fac placere, de fapt nu reusesc s-o reconstitui. Si pe-atâtea altele le stiu, pe ea - nu. Si-mi mai spune c-a fost profa de Româna la Onesti, unde s-a si stabilit. Acum e-n Spania, la o fata de-a ei (de unde ma suna), da’ se-ntoarce acasa... peste-o luna. Îs curios, si-o si întreb, cum a dat de mine. „Am sunat la Bojdeuca mai întâi, îl cautam pe colegul nostru Nelu Ilas, care a fost muzeograf acolo. Am aflat c-a murit demult, prin anii 80. Apoi am întrebat de alti colegi. O doamna de-acolo, tare amabila, mi-a dat numarul tau de telefon...” Si-am mai sporovait despre colegi, i-am spus ce stiu de unii, de altii, de altele. Cica are si ea o poza cu grupa noastra. O sa mi-o trimita când revine acasa. Dar asta-i alta poveste: a unor oameni (deci si a mea) care se cauta, cu disperare, spre amurgul vietii. Merita rescrisa. Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”
