Când Simona Modreanu, directoarea editurii Junimea, mi-a propus sa vorbesc la prezentarea unei carti despre costumul national, m-am scarpinat, nedumerit, în crestet: eu nu ma pricep la etnografie. Dar ceva istorie mai stiu, asa ca m-am apucat curios de lectura... „Românie, Româniiie/ Cât de draga-mi esti tu mie/ C-am crescut pe a ta glie” cânta cu foc, într-o româneasca impecabila, solista Operei de Stat din Phenian în fata lui Nicolae Ceausescu si a lui Kim-Ir-Seni, în 1971, la celebra vizita de stat care a generat neuitata tusa asiatica pe care national-comunismul românesc a capatat-o atunci. Ceausescu a ramas fermecat, desi solista respectiva nu era îmbracata în costumul popular românesc, ci într-o sobra tinuta de seara, la fel ca membrii orchestrei, în ton cu eleganta celor doi dictatori, ambii cu un dress-code formal, Black Tie. Privind retrospectiv, se iteste întrebarea cum de Tovarasul si Tovarasa, desi nascuti si crescuti la tara, din familii de agricultori, nu au aparut niciodata îmbracati în costume populare, în ciuda faptului ca gargara nationalista umplea difuzoarele? Volumul Simonei Laiu, Rolul costumului national în faurirea României moderne, proaspat iesit la editura ieseana Junimea, ar putea deschide discutia pe un astfel de subiect. Cartea, care este traducerea româneasca a tezei de masterat în „Liberal Arts” a autoarei, teza sustinuta la Standford University, California, unde a si fost publicata în 2020, mi-a oferit neasteptate satisfactii de lectura. În ciuda faptului ca eu, „nascut pe asfalt” în Suceava, lipsit de orice forma de reverii romantic-pasuniste, n-am simtit niciodata vreo atractie spre cultura rurala. Si nu vorbesc aici de kitsch-ul folcloric comunist, cu balerine de camin cultural si versuri mobilizatoare pentru tractoristi, ci chiar de acea întelegere superioara a folclorului ca rezonanta a ritmurilor arhaice, ca varianta degradata a mitului pe care o dadea Mircea Eliade într-un celebru articol interbelic în care vorbea de un instrument de cunoastere pe care îl va transforma în cheia de bolta a interpretarilor lui viitoare. Generatia mea a crescut cu alte valori si mode. Totusi, recunosc ca distanta de bastina, pe care am experimentat-o si eu de câteva ori, la Paris, New York si Chicago, modifica perceptia asupra valorilor identitare fundamentale amplificându-le dureros. Chiar si cei care practica stenic „ura de sine” cât timp stau în România, dupa trei luni de exil suspina în lacrimi când o aud pe Maria Tanase, caci doar prin oglinda alteritatii te vezi pe sine ceva mai clar. De aceea, dincolo de pasiunea ei pentru costumul popular românesc (pusa în scena pe platforma „Gradina Hestiei” de pe Facebook si Instagram!) e limpede ca Simona Laiu a scris aceasta carte pentru a-si mai obloji ranile sufletului, plecata fiind din tara de peste trei decenii. Cu studii de istorie si psihologie, cu un alt masterat în muzeologie luat la Amsterdam, autoarea, profesor curator si expert în Canada si Statele Unite, arata în lucrarea sa cum a fost cristalizata, în secolul al XIX-lea, o identitate româneasca pornindu-se de la traditia, inventarul si imaginea lumii taranesti, costumul popular fiind un excelent vehicul pentru acest proiect. Exista în titlul cartii un cuvânt cheie care a stârnit controverse aprinse printre etnografi: sintagma costum national. „Blasfemie!”, „Nu exista niciun costum national, ci doar multiple alcatuiri zonale, cu diferenta ireconciliabile între ele!”, au strigat în cor specialisti fosilizati în metodologii parcelare, lipsiti de flexibilitatea intelectuala pe care ti-o poate da doar dialogul cu alte puncte de vedere si alte constructe intelectuale aparute pe piata fluida a cercetarilor din stiintele umaniste. Fara a amplifica polemica, as spune totusi ca ceea ce este argumentabil poate în etnografia mumificata muzeal, nu mai are niciun sens din unghiul istoriei intelectuale, adica acea disciplina aflata la intersectia antropologiei, cu istoria ideilor si cu hermeneutica. Iar cartea doamnei Laiu e scrisa exact din aceasta perspectiva. Bineînteles ca nu poate exista un „costum national” ca atare, ci doar un construct mental mai complex prin care poate fi codificat partial un chip identitar. Mai clar spus, cristalizarea natiunilor care, în decursul secolului al XIX-lea, se straduiesc sa iasa de sub jugul nivelator al imperiilor va genera, spre exemplu, constructe imagistice si intelectuale (uneori înghetate în stereotipuri) despre toate tarile mici aflate în proces de emancipare: chiar fara sa existe un singur „costum national” s-au format, înca de atunci, reprezentari stilizate în imagini despre greci, albanezi, sârbi, croati, bulgari, români, maghiari, ucraineni sau slovaci (ca sa dau doar câteva exemple din regiune) pe care le gasim în enciclopediile timpului si care, invariabil, ipostaziaza specificul fiecarei tari cu ajutorul celui mai la îndemâna instrument: unicitatea exotica a hainelor (la care se adauga apoi, obiceiurile, mâncarea, muzica). În acest sens se poate vorbi de un „costum national” pentru fiecare dintre aceste popoare, chiar daca el nu poate fi identificat si descris cu strictete. Nu poate fi închis într-o formula unica pentru ca, pe de o parte, este inevitabil un produs al interferentelor culturale zonale, al procesului de aculturatie care îl distinge de cel aflat în alta parte a teritoriului, asupra caruia au actionat alte interferente. Mai mult, o cercetare nuantata si detaliata scoate în evidenta punctele comune ale tuturor acestor costume si traditii datorate unui areal mai cuprinzator decât acela al teritoriului viitorului stat-natiune de dupa Primul Razboi Mondial. Iar o observatie subtila a autoarei arata fondul lor comun bizantin. Teza cartii e seducatoare si incitanta: Primele Doamne ale elitei conducatoare au forjat identitatea româneasca prin adoptarea iei ca vesmânt „de curte” si ca imagine a tarii. Maritica Bibescu, sotia domnitorului valah Gheorghe Bibescu, i-a dat comanda, în 1845, lui Carol Popp Szathmari sa-i picteze un portret oficial în care apare îmbracata în port popular, cu o ie spectaculoasa, mai elaborata decât cele taranesti, care ilustra crezul ca „ethosul national” va coagula proiectul politic unionist. Pasoptistii, prin chipul doamnei Marie Grant Rosetti (sotia aristocratului si revolutionarului C.A. Rosetti), vor impune imaginea celebra a „României revolutionare”ii unde ia folosita este una traditional-taraneasca. În fine, o parte consistenta a cartii este cea referitoare la strategia folosita de Regina Elisabeta de a impune costumul traditional ca un costum de curte, adoptat de tot anturajul ei (ba, mai mult, în 1882 Regele Carol I sprijina acest proiect de coagulare identitara prin intermediul costumului popular si da un decret ca toti învatatorii din scoli sa vina la ore îmbracati astfel). Regina Elisabeta va sprijini, prin Societatea „Furnica”, integrarea femeilor în activitatea de productie a costumelor populare deschizând drumul emanciparii lor economice. În fine, despre Regina Maria si costumatiile sale sclipitoare inspirate din vesmintele nationale din fiecare zona a tarii, celebre, care au fixat imaginea României în lume si care, prin interventia sa creativa au transformat costumul traditional în fashion, de la Paris, la New York, merita sa cititi si singuri. (Pâna si un nespecialist ca mine a urmarit cu interese analiza comparativa a motivului crinilor dubli musceleni în tinuta de curte a Reginei Elisabeta sau în modularile rafinate, Art Deco, create de Regina Maria, mare iubitoare de crini!) Asa poate s-ar putea explica de ce reginele au sporit clasa iilor, transformându-le în costum national cu deschidere universala, în timp ce Toapa Elena, ca o parvenita, a preferat mantourile lungi de blana, inclusiv de leopard, care i-au sporit doar faima ei de neam prost facând astfel uriase deservicii de imagine tarii. Spre deosebire de reginele „de alt neam”. P.S. Poate ca un final deschis al unei teme atât de vaste ar trebui sa cuprinda si remarca amuzata a unui regretat prieten, antropologul francez Claude Karnoouh, splendid cunoscator al lumii arhaice, taranesti de la noi, care mi-a spus, când eu mi-am declarat entuziasmul pentru expozitia de baza creata de Horia Bernea la Muzeul Taranului Român, cam asa: „Florine draga, ala e un muzeu despre fantasmele intelectualilor asupra lumii taranesti!” i De unde si poanta timpului „Chimir Gol s-a dus la Chimir Sen!” ii Pictat de, ah!, artistul maghiar-evreu si pasoptist român Daniel Rosenthal Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
