Daca vrei sa redai imaginile de pe pânzele sale cu ajutorul cuvintelor, al lentilelor fotografice sau video, nu poti. E multa miscare, frânturi muzicale de tot felul roiesc între rame, chipurile hâtre îti fac cu ochiul sau te fixeaza înciudate dintr-un colt, contururile umane disimulate în liniile canilor, carafelor si ulcelelor semete, gârbovite ori jucause anima cadrul întreg sau detaliul pe care ti-l alegi, oferindu-ti degraba minute la rând de fictiune a unor realitati trecute, deloc straine prezentului continuu. Obiectele altadata de folosinta zilnica, în timpul nostru revenite în târgurile de vara, multumindu-se cu statutul decorativ în odaile pe care ni le vrem cât mai moderne, prind viata ca în filmele de animatie, însusindu-si atitudinile umane spre bucuria celor mici, spre întelesul maturilor. Taifasul molcom sau gâlcevitor, mirarea simpla ori sugubeata, soapta insinuanta lânga strigatul mânios, atitudinile obiectelor umanizate îsi asuma în mod justificat tacerea coloanei sonore, dar nu îsi pierd rostul, întelesul, calitatea spectaculara daca sunt însotite de muzica. Pot fi melodia unduios-melancolica sau zglobie ca o ploaie scurta de vara din partiturile lui Vivaldi, melodia confesiv-electiva de pe portativele lui Chopin, cromatismele umbrelor din opus-urile lui Debussy, dezlantuirile ritmice extrase de Anatoly Vapirov din ancestralul balcanic inoculate tot de el climatului înfierbântat sau reflexiv al jazzului modern. Cam acestea, si altele nedreptatite prin neamintire, au fost relatiile afective pe care mi le-am închipuit într-un eseu video inspirat de picturile uriasului cu suflet mare, cum l-am definit pe Liviu Suhar. Imediat dupa ce le-a privit pe monitoarele din studio am vrut sa stiu daca l-a multumit cât de cât muzica aleasa de mine ca dialog neprotocolar cu imaginile sale. Mi-a raspuns ca i-a placut, dar nu am avut siguranta deplina ca a fost din partea domniei sale convingere, politete ori negatie înfrânata. Îmi cultiv speranta ca multumirea a întrecut politetea. Cum sunt imaginile din scrisul lui Liviu Suhar? Le cred, asemenea cadrelor fixate între rame, o linie dreapta pornita din peisajele, climatul, chipurile si întelesurile Bucovinei de altadata, ajunsa în lumea noastra sucita. Întâi de toate, lectura este o „calatorie initiatica” (de-acum înainte ghilimelele încadreaza titluri, expresii si metafore pictate de autor pe pagini de carte) al carei prim pas a fost facut în „casa începuturilor vietii mele”. La fel ca „Umbrele unui autoportret”, „Confesiuni elective” sunt marturii ale dorintei autorului de a se împartasi celorlalti ca martor, ca personaj al istoriei. De aceea, aducerile aminte despre cresterea si devenirea personala nu se astern mereu în ordine cronologica, ci alterneaza cu descrieri mai mult obiective decât subiective ale epocilor, meandrelor politice, convulsiunilor sociale, efectelor dramatice si tragice. Experienta de viata, cultura, vârsta senectutii („m-am mai înteleptit si eu”, îmi marturisea zâmbind uriasul de la Iacobeni când a împlinit sapte decenii de existenta) i-au slefuit reflectia, redarea prin cuvinte pâna la altitudinea echilibrului lipsit de ranchiuni, frustrari, impulsuri vindicative, marcat de explicarea pe cât posibil completa, sintetica, din care nu sunt omise greselile, ororile, nebuniile trecutului, spre a fi, poate, înteleasa „istoria confuza, plina de ciudatenii si mistere” („Confesiuni elective”, p. 107), dezordinea alienanta a prezentului. O lacrima între gene ar fi titlul meu pentru marturisirea intitulata de autor „Interferente în matricea vitala” („Confesiuni elective”, p. 197). Alta intrare în odaile amintirii, unde parintii revin la viata pret de câteva pagini. Oda pentru mama s-ar mai putea numi marturisirea emotionanta patrunsa, cum altfel?, de mireasma poetica a busuiocului. „Era asezata pe marginea patului, cu mâinile împreunate în poala, ostenite de muncile facute cu îndemânare, fara numar, de când se stia. Acele mâini semanau cu o ruga pioasa de iertare pentru ca munca neîntrerupta acuma le-a facut neputincioase. [...] Cuprins în lantul amintirilor, spontan renascute, devenisem spectatorul propriului film imaginar ce se derula în vreme ce, resemnata, mama îmi asculta tacerile.” („Confesiuni elective”, p. 202-203) Joc de puzzle din care poti extrage aleatoriu piese egal de atractive, placute urechii interioare ce detecteaz încântata unduirea frazei împodobita fara ostentatie cu metafore, scrisul lui Liviu Suhar pastreaza trasaturile eseului, reportajului, comentariului de arta – separate sau în sinteza. Când evoca vremuri apuse si oameni din spatii ce si-au pastrat frumusetea (Iacobeniul, Mestecanisul, Bistrita), frazele prind rezonante sadoveniene. „Am crescut printre gheme, urzeala, batatura, cu sucala si vârtelnita alaturi de furca de tors si caierelede lâna.” („Umbrele unui autoportret”, p. 34) Când descriu fapturi si peisaje din Turkmenistan, spre exemplu, slovele se însira precum imaginile filmate ce îsi gasesc rostul în documentare video. „Corpul femeilor era acoperit cu rochii lungi peste salvari. Fetele purtau parul împletit în cozi lungi ce se revarsau peste bust, în fata indicând astfel ca nu sunt casatorite. Femeile casatorite îsi purtau cozile pe spate. Rochiile sunt simple, fara ornamente si decoratiuni. Doar o brosa mare, frumoasa din aur sau mai ales din argint atârna pe piept sub barbie. La glezne, unde salvarii sunt strânsi, la încheietura piciorului, broderii cu pietre pretioase înconjoara articulatia. În picioare poarta un fel de pantofi colorati si decorati ce seamana cu acei conduri din ilustratiile povestilor orientale. Predomina culorile rosu de o anume calitate, albastrul ceruleum, verdele rece, turcoaz si bleumarinul. Fiecare din aceste culori semnifica nota predominanta a vârstei si statutului social al persoanei.” („Umbrele unui portret”, pag. 204) Iar se impune forta vizuala a cuvintelor ce teleporteaza instantaneu lectorul în universul descris, lasându-i savoarea neîntrerupta a textului pâna la final. E de regretat ca Liviu Suhar si-a ignorat talentul de publicist. Tot ce a cunoscut, a vazut, a gândit, a simtit si-ar fi meritat locul macar o data pe luna într-o pagina de ziar sau de revista. Consolarea celui care îl citeste admirativ se afla si în cele doua volume mentionate dupa titlu. Publicate, din nefericire, la distanta de un deceniu unul de celalalt (2013, 2023). Cum si-a imaginat Liviu Suhar legatura creatoare cu universul înconjurator? „Era departe de mine intentia de a ilustra cu virtuozitate secvente din cele vazute si traite. Doream ca totul sa se transfigureze în ceva asemanator simfoniilor, cu o larga respiratie de culori, vie, muzicala, convingatoare, captivanta si emotionanta pentru cei care vreodata le-ar fi vazut.” („Confesiuni elective”, p. 142-243) Impresionante, semnificative în privinta relatiei ideal-realitate, istorie-prezent îmi par însemnarile urmatoare: evocarea unei troite vazuta prima oara distrusa în copilarie, imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial: „Am privit impunatorul semn material adus la lumina dupa trecutele decenii comuniste si asezat acum în mijlocul cimitirului. Am avut prilejul sa admir severitatea geometrica a formelor, caligrafiile ornamentale cu precizie incizate în trupul lemnului de stajar; chipul-emblema al eroului cazut la datorie si medalionul simbolic reprezentat prin atributele militare specifice.” Reproducând cuvintele emotionante sapate în lemn în 1943 de parintii soldatului cazut pe front, Liviu Suhar si-a adaugat gândul pe pagina de carte: „Citind [cuvintele] înaltatoare, am trait puternicul sentiment al încrederii în demnitate, dragoste profunda pentru tara si istoria neamului, ferment activ al sperantei si convingerii ca frumoasa Românie nu este înca înfrânta prin indecenta si superficialitatea contemporanilor care, inconstienti si needucati o batjocoresc zi de zi.” („Umbrele unui autoportret”). 1Umbrele unui autoportret. Dana Art, 2013; Confesiuni elective. Junimea, 2023 Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
