Anul acesta, 2021, trebuia dedicat si în România scriitorului rus Fiodor Mihailovici Dostoievski. S-au împlinit 200 de ani de la nasterea sa (11 noiembrie 1821) si 140 de ani de la trecerea la cele vesnice (pe 9 februarie 1881). Nu a fost asa, probabil din pricina pandemiei care ne acapareaza practic toata atentia. Sau poate dintr-o exagerata prudenta fata de tot ceea ce vine din spatiul rusesc. Andrei Plesu, în prefata la volumul "Sensul creatiei" al lui Berdiaev, rememoreaza un episod relevant pentru situatia în cauza: "Îmi amintesc de un febril - si caracteristic - discurs antirusesc al lui Petre Tutea: «N-au ce cauta în Europa; niste asiatici care aspira inutil la civilizatie». «Bine, dle Tutea, dar Dostoievski?» a obiectat cineva. Batrânul a aruncat, piezis, o privire nemultumita si a decretat scurt: «Era neamt!» - O încercare disperata de a torpila evidentele, fie si printr-un delirant abuz de autoritate..." (1). Mircea Eliade constata ca, în mod oarecum surprinzator, având în vedere traseul literaturii europene de pâna la el, la Dostoievski "omul ajunge pentru întâia oara victima propriului sau destin, fara drama dragostei, fara agentul de suferinta si de beatitudine care a fost întotdeauna, în literatura europeana, femeia. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, Dostoievski poate fi considerat ca facând parte din literatura extra-laica, din literatura ascetica europeana. Personajele lui: oameni care sufera direct, nemijlocit, care cunosc neantul sau abisurile existentei prin simpla lor traire, nu prin dragoste, prin trairea împreuna" (2). Suferinta nu poate fi biruita decât prin Cruce, nicidecum prin abordari rationale antropocentrice. Rational a fost si Petru, când a vrut sa-L convinga pe Hristos sa refuze Jertfa: "Fie-Ti mila de Tine sa nu Ti se întâmple Tie aceasta", nepricepând ca se facea atunci purtatorul de cuvânt al satanei (cf. Matei 16, 21-23). Filosoful rus Nikolai Berdiaev a fost, poate, cel mai cunoscut promotor si comentator al ideilor lui Dostoievski. El inventariaza câteva "modalitati de revolta împotriva dictaturii ratiunii. Astfel, Joseph de Maistre era dispus sa adopte drept criteriu al adevarului absurdul. Kierkegaard era gata sa-l vada în disperare. Dostoievski lega cunoasterea adevarului de suferinta"(3). Sigur, e foarte dificil de transpus în practica o astfel de conceptie. Dupa cum e greu de înteles profunzimea acelei spuse a lui Dostoievski conform careia, daca de o parte ar fi adevarul si de cealalta Hristos, ar fi mai bine sa renunti la adevar si sa mergi dupa Hristos. Mintea nu poate pricepe astfel de atitudini, doar în Duh se pot discerne. Credinta crestina nu are nimic irational în ea, nu duce vreo lupta împotriva ratiunii, ci o transcende. Este suprarationala. Despre alegeri "rationale" si despre adevarata libertate, Dostoievski ne vorbeste în romanul "Fratii Karamazov", care contine un adevarat testament spiritual al sau, sub numele de "Legenda Marelui Inchizitor". Ea "sintetizeaza toate ideile religioase ale lui Dostoievski si face bilantul viziunii sale fulgurante. Cadrele istorice ale Legendei nu sunt decât un semn conventional, cu scopul de a semnala realitatile transcendente ale istoriei. Legenda nu se raporteaza la Evul Mediu, ci la istoria de mâine" (4). Dimensiunea profetica a Legendei l-a preocupat în mare masura si a influentat decisiv metafizica eshatologica a lui Nikolai Berdiaev. În textele sale, filosoful rus noteaza cu durere cum oamenii, ispititi de împaratia pamânteasca, ce proclama despartirea vietii lumii de sensul lumii, nu mai au nevoie de adevarul obiectiv, etern. Ei vor sa cunoasca numai legile prin care pietrele se prefac în pâini, prin care se produc miracolele tehnicii. Nici de libertate nu au nevoie, ci doar de fericire si de satisfactie. Nici de iubire nu mai e nevoie, întrucât pot fi siliti cu forta la o coexistenta sociala. Principalele trasaturi ale Marelui Inchizitor, în viziunea lui Berdiaev, sunt: refuzul libertatii în numele fericirii oamenilor si refuzul lui Dumnezeu în numele omenirii. Marele Inchizitor detesta faptul ca Hristos nu doar iubeste omul, ci îl si respecta, afirma demnitatea omului, îi recunoaste capacitatea de a atinge vesnicia, nu îi doreste o fericire jalnica, umilitoare. Marele Inchizitor îsi aroga, pentru el si pentru ciracii lui, meritul de a fi sugrumat, în sfârsit, libertatea. Profetic, acesta este unul dintre principalele semne ale apropierii sfârsitului lumii. Ne vom putea înspaimânta atunci sau ne vom putea bucura de faptul ca totul va culmina cu A Doua Venire a Domnului, Care va pune capat suferintei si ne va elibera definitiv de sub orice fel de jug si strâmtorare. NOTE: (1) Nikolai Berdiaev, "Sensul creatiei", Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 5. (2) Mircea Eliade, "Drumul spre centru", Editura Univers, Bucuresti, 1991, p. 138. (3) Nikolai Berdiaev, "Adevar si revelatie", Editura de Vest, Timisoara, 1993, p. 40. (4) Paul Evdokimov, "Hristos în gândirea rusa", Editura Symbol, Bucuresti, 2001, p. 115.
