Povestea creata de Llosa se potriveste ca o manusa ratacirilor omului (post)modern. Strict din unghi tehnic, romanul surprinde nuantele crizelor si angoaselor creatoare. Autorul foloseste cam toata recuzita strategica a alegoriei, intersectând naratiunile si naratorii, suprapunând istoriile si chiar amestecându-le, fictionalizând realitatea si, implicit, textualizând lumea. Miza hermeneutica se afla însa în ideologia culturala încorporata acestei structuri narative proteice si, pâna la un punct, derutante, legându-se de anxietatile individuale si colective ale insului contemporan. Celebrul roman al lui Mario Vargas Llosa, Matusa Julia si condeierul (tradus la noi de hispanistul Coman Lupu si aparut initial la Univers în 1985, iar apoi, în editii succesive, la Humanitas), dupa care s-a facut si un film de succes cu vedeta hollywoodiana Keanu Reeves în rol principal, ramâne, iata, dupa decenii întregi de la scrierea sa, o parabola sclipitoare asupra lumii înclinate spre autodistrugere ce populeaza intervalul „postindustrial”. Povestea creata de Llosa se potriveste ca o manusa ratacirilor omului (post)modern. Strict din unghi tehnic, romanul surprinde nuantele crizelor si angoaselor creatoare. Autorul foloseste cam toata recuzita strategica a alegoriei, intersectând naratiunile si naratorii, suprapunând istoriile si chiar amestecându-le, fictionalizând realitatea si, implicit, textualizând lumea. Miza hermeneutica se afla însa în ideologia culturala încorporata acestei structuri narative proteice si, pâna la un punct, derutante, legându-se de anxietatile individuale si colective ale insului contemporan. Nelinistile planetare se revela prin experienta simbolica a naratorului din prim plan, Varguitas (un alter ego al lui Llosa însusi), care se îndragosteste de matusa sa, Julia, si intra volens nolens într-o zona a confuziei morale si axiologice. Totodata, în interiorul „perceptiei” lui de reflector, apar mici - la început, ulterior din ce în ce mai mari - brese epice care descriu intromisiunile unui narator secundar, bolivianul Pedro Camacho, adus la Lima (la postul de radio unde lucreaza si Varguitas) pentru talentul sau jurnalistic de exceptie. Prin intermediul acestor „brese”, patrundem într-un univers diferit, grotesc, absurd si, nu rareori, terifiant, care constituie obiectul principal de interes al autorului. Condeierul radiofonic al lui Llosa, Camacho, este o masina de facut texte, uimindu-si sefii si ascultatorii prin capacitatea lui paranormala de constructie epica. Pedro transforma scrisul într-o adevarata industrie, folosind cartea de telefoane pentru selectia numelor personajelor sale si harti geografice pentru toponimele narative. Are un set de citate celebre, la care apeleaza inteligent, dând impresia de eruditie, si dezvaluie un instinct de adaptare la presiune demn de invidiat. Cu priviri agere si gesturi repezite, el prinde din zbor informatiile ce l-ar putea ajuta, speculând cu abilitate gazetareasca fiecare detaliu (virtual) epic al spatiului unde se misca. Într-un fel, Pedro Camacho textualizeaza realitatea înconjuratoare, extragând elementul senzational din (aparent) insignifianta povestire cotidiana. Succesul sau „de piata” e enorm, populatia asteptând cu sufletul la gura noile istorisiri ale scribului neobosit de la microfonul statiei radiofonice. Totusi, treptat, ascultatorii observa cu stupoare un lucru. Naratiunile par sa se intersecteze, amestecându-si personajele si situatiile, mai întâi vag, abia sesizabil, dupa aceea tot mai evident, ajungând la neinteligibilitate si aberatie. Publicul devine iritat si lumea intra la banuieli. Condeierul însusi confirma suspiciunile, facând o criza de apoplexie si, cu aceasta ocazie, dezvaluindu-si drama: industria literara pe care o initiase s-a aratat mai puternica decât posibilitatile lui intelectuale limitate. Prin urmare, este strivit de propriul sau univers fictional si eliminat din interiorul unui mecanism gigantic, pe care avea impresia ca îl controleaza asemenea unui demiurg. Simplificând putin metafora lui Roland Barthes, putem spune ca autorul moare, fiind ucis chiar de catre creatia sa. Ironia întregii situatii deriva din faptul ca amicul lui Camacho, naratorul Varguitas, îsi realizeaza finalmente visele neconventionale, casatorindu-se cu matusa Julia si devenind beneficiarul fericirii non-conformiste la care nu sperase nici în reveriile sale cele mai optimiste. „Fictiunile” tineretii eroului se dovedesc mai reale decât „realitatile” fictionale de maturitate ale condeierului bolivian. Functioneaza aici, indubitabil, principiul vaselor comunicante. Textul reprezinta intermediarul (flexibil) al spatiilor complementare - realul si fictionalul -, dovedindu-se un vad al scurgerilor în ambele directii. Succesul unuia devine esecul altuia în roman, la fel cum, în societate, fericirea celuilalt contrabalanseaza nefericirea ta cronica. Varguitas e responsabil pentru destinul lui Camacho. Fictiunea lui „reala” poarta raspunderea morala pentru sucombarea realitatii „fictionale” a înversunatului scrib radiofonic. Prin Camacho, autorul moare, lasându-si existenta invadata de text, iar, prin Varguitas, personajul supravietuieste, subjugând textul cu propria lui existenta. Ma întreb daca lumea tot mai defazata pe care am creat-o pe nesimtite nu ne va ucide cumva în postura de „creatori”, lasând sa vietuiasca în continuare doar „personajele” din noi, acele „aliasuri” si „avataruri” ale noastre din mediul virtual, suprapuse noua din ce în ce mai mult? Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
