Daca unii îsi fac visuri marete, noi, românii, avem unul singur: sa fim mai tari decât cel de lânga noi, iar acesta sa moara de ciuda. Câtiva istorici spun ca e foarte posibil ca unul dintre principalii catalizatori ai dezvoltarii umane, ai comunicarii dintre umanoizi sa fi fost bârfa, criticile pe la spate, manifestarile invidioase. Maimutele care observau ca unii membri ai grupului erau mai favorizati decât altii pe „nemeritate”, sau ca aveau o caracteristica nu tocmai potrivita se apucau sa tipe si sa sara în sus formând o „bisericuta” a protestatarilor. Se încuraja astfel flexibilitatea gândirii si circulatia opiniilor. Eu as putea spune chiar ca si la animalele obisnuite domestice se observa urme ale acestui fenomen social. De pilda se stie ca unii câini pot fi invidiosi pe altii care primesc mai multa hrana sau atentie din partea stapânului si devin agresivi sau retrasi, nu mai vorbesc de pisici care sunt foarte posesive si geloase. La copii, bârfa este la ea acasa si se manifesta în cel mai pur si direct mod. Ei vor spune mereu ce gândesc, si acolo se vede spiritul uman original. Nu se vor abtine niciodata sa zica orice lucru stânjenitor observat la gradinita sau la scoala, fara a cântari cuvintele sau a menaja „victimele”, si nu putine vor fi momentele cu adevarat jenante în care un plod se va trezi „pârând” în gura mare în public un secret care trebuia tinut ferecat cu multe lacate, acesta tradând de fapt ca subiectul respectiv este dezbatut pe toate fetele si fara limite în familie. De aceea copiii ar trebui sa fie considerati drept cei mai buni martori în instanta, pentru ca ei nu pot niciodata minti. Cel mult pot inventa o lume paralela, dar la întrebari directe vor spune tot timpul adevarul. Apropo de gurile sparte ale celor mici, mi-amintesc o secventa colosala de pe litoral care s-a petrecut acum câtiva ani. Stateam în camping la Navodari foarte aproape de mare si ajunsesem sa ne cunoastem aproape toti vecinii. Lânga noi era un cort mare cu o familie cu 5 copii între 4 si 14 ani. Deja ne salutam oriunde ne întâlneam. Într-o dimineata, în jurul orei 11 toata familia respectiva era pe plaja în afara de tata. La un moment dat acesta apare cu un prosop pe umeri si la vederea lui câtiva dintre copii îl aclama bucurosi. Cel mai tare însa se aude una dintre fetite, de aproximativ 6 ani, care luând o pozitie asemanatoare unui soldat cu o sabie ridicata deasupra capului acuzator si victorios în acelasi timp, dar si extrem comic, exclama ceva catre barbat atât de tare si cu joc de scena, încât ne-a atras tuturor celor din jur atentia. Ea a strigat: „Stiu unde ai fost! Ai fost la cacaaaa!...” Oricine s-ar fi aflat în locul bietului om probabil ca si-ar fi sapat singur o groapa în nisip unde sa îsi bage capul si acolo ar fi ramas pâna la asfintit, dar, lovit ca de un baros în moalele capului, taticul si-a continuat totusi drumul catre cearsaful familiei cocosat, pe jumatate ascuns sub prosop si împiedicându-se la fiecare denivelare de nisip întâlnita în cale. În fine, a trecut, dar nimeni n-a uitat... Asemenea scene cu adevarat tulburatoare se petrec zi de zi cu cei mici de aceea e important sa îi educi mai întâi de acasa între patru ochi, sa le explici cât de bine poti sa nu spuna absolut tot ce aud în familie. E în zadar, dar merita sa încerci ca sa fii cu inima împacata. Probabil unii adulti din vecinatate vor rupe total si brusc legatura cu tine într-o zi în mod inexplicabil, altii vor porni un adevarat razboi împotriva ta, iar altii te vor privi cu totul altfel dupa ce vor fi aflat unele secrete intime si penibile despre tine. Important e sa nu fii de fata când se întâmpla „tradarea” copilului ca în exemplul de mai sus, macar atâta sa fie, nu ceri prea mult. Restul trece pentru ca toate trec... Revenind la bârfa si la diversele sale variante, am sa ma opresc asupra unui aspect care ne caracterizeaza pe noi, românii, în esenta noastra, anume invidia. Probabil zicala „Sa moara capra vecinului” e una dintre preceptele care tin acest popor unit de sute de ani. Asta l-a facut sa dainuie si sa reziste atâtor atacuri si invazii ale altor popoare care nu credeau în aceasta idee, în acest ideal. Aceia veneau si plecau cautând Sfântul Graal ori El Dorado, niste nimicuri inutile, noi însa ramâneam pe aceste plaiuri minunate uitându-ne permanent peste gard si asteptând o minune: sa crape capra... Si astfel au trecut secole. Daca unii îsi fac visuri marete, noi, românii, avem unul singur: sa fim mai tari decât cel de lânga noi, iar acesta sa moara de ciuda. Practic nimic altceva nu ne mai caracterizeaza si nu ne mobilizeaza mai mult. Daca am trai singuri pe o insula pustie ori într-o padure fara margini si fara locuitori, nu am avea niciun ideal în viata, am locui într-o coliba din crengi, hranindu-ne cu stârvuri si nimic altceva nu ne-ar mai interesa ori motiva. În societate însa, absolut totul se schimba, fiecare dintre noi se orienteaza nu în functie de idealurile create din interior, ci în functie de ce vedem în jur, întreaga societate fiind practic o încrengatura de planuri nascute unul din altul. E si asta un fel de progres, o evolutie. Asadar toate eforturile noastre se îndreapta înspre o umilire a aproapelui. Suna total necrestinesc, si chiar asa si este, dar asta e adevarul. În biserica ne rugam la un Dumnezeu care sa ne dea NOU| dreptate si prosperitate, nu celuilalt... Aleluia! Dar punctul cel mai înalt al acestui demers, satisfactia cea mai deplina, nu este atunci când reusesti prin eforturi mari, dupa ani de munca sa îti faci o casa mai frumoasa, sa ai o masina mai scumpa, copii mai destepti, frumosi si descurcareti, gazon mai verde ca al lui, ci atunci când vecinul se împiedica si cade în nas, când acesta greseste si sufera o pierdere. Cu alte cuvinte, multumirea e atunci când „concurentul” tau se pravaleste în cel mai jenant mod. Atunci abia merita sa desfaci sampania... Mare parte din copilarie mi-am petrecut-o la bunici, în judetul Vrancea, tarâmul Mioritei, si o spun cu cea mai mare convingere ca nu poate exista niciun alt spatiu în România unde acea balada sa se potriveasca mai bine. În acel Triunghi al Bermudelor unde se întâlnesc cele trei mari provincii românesti, invidia si dusmania de frate si vecin sunt la ele acasa, adevarate legi, iar asta se simte în orice loc ai fi. Peste tot exista fie o conspiratie a doi sau mai multi vecini sau rude împotriva altuia, fie sunt doi care au ales sa se dusmaneasca întreaga viata. Bunicul meu se certa, de pilda, cu aproape toti vecinii pe câte un centimetru de pamânt, o scândura de gard sau te miri ce, tatal meu, mai cumpatat, nu vorbea cu nimeni din sat ca sa nu ajunga în aceeasi situatie, si pot da o sumedenie de alte exemple, lista este infinita. Se poate spune ca Marea Unire nu a fost altceva decât actiunea de a cuprinde între aceleasi granite cetatenii cu aceeasi pornire: grija altuia. Ei bine, în exact epicentrul teritorial amintit exista un primar care a ales sa scrie pe tablia de intrare în comuna (Mera) ceva ce niciun alt locuitor al acelor meleaguri nu a facut ori simtit, ceea ce constituie un paradox în sine. El, deconspirând practic adevarul, a scris asa: „Traiasca si capra vecinului!” Iar mai jos, învârte mai tare cutitul în rana si explica: „Nu poti fi niciodata fericit daca nu te bucuri de fericirea celui de lânga tine!” E drept ca literele sunt foarte mici si niciun sofer nu poate citi tot din goana masinii, dar sunt sigur ca aceia care au reusit sa descifreze textul au râs copios si au apasat mai vârtos pedala de acceleratie. Cum fac, de altfel, toti românii „de bine” din aceasta tara... Briscan Zara este scriitor si publicist
