Educatia si morala religioasa ne învata sa avem grija de ceilalti oameni, sa ne cinstim parintii, sa-i ajutam pe cei slabi si neputinciosi si sa rezistam intemperiilor vietii. Suntem învatati ca cea mai înalta realizare a fiintei noastre este orice isprava realizata în beneficiul întregii omeniri. Ni se spun povesti despre eroi si sfinti care si-au dat viata pentru a salva alti oameni. Si suntem învatati sa ne simtim vinovati pentru fiecare manifestare de egoism, de oricare fel ar fi acesta - nu mai conteaza. Si psihologia spune ca orice face o persoana în aceasta viata, face doar pentru binele sau. Nu exista nimic în motivatia umana mai pronuntat în afara de egoism. În fiecare act al unei persoane din spatele ecranului bunavointei, nobletei si abnegatiei sale, este usor sa detectam motivatia egoista. Si aceasta motivatie nu este una secundara - nu te poti ascunde în spatele acestei scuze, ca omul si-a vazut si de interesul sau personal printre altele - motivatia egoista este întotdeauna primara. Înca din ziua nasterii noastre, fiecare dintre noi a pierdut contactul cu „esenta”, cunoscuta si sub numele de „fiinta” sau „sine adevarat”. Esenta este locul în care salasluiesc fericirea, pacea interioara si iubirea, trei calitati ale naturii noastre autentice, care nu au o cauza externa, ci doar conexiunea profunda cu ceea ce suntem cu adevarat. În esenta se afla si vocatia noastra, talentul nostru si, pe scurt, potentialul imens pe care îl putem dezvalui cu totii în slujba unei vieti utile, creative si pline de sens. Desigur, pentru a ne reconecta în timpul vietii cu bunastarea noastra pierduta, aceasta esenta, trebuie sa cultivam asa-numitul „egoism constient”. Adica cel care ne permite sa ne rezolvam conflictele interne prin autocunoastere. Pentru a duce un stil de viata sanatos pentru psihic, este important sa ne dedicam macar putin timp, în fiecare zi, pentru a ne oferi ceea ce avem nevoie si astfel sa ne pastram echilibrul emotional. În aceste momente, de cautare a propriei noastre esente, simtim nevoia sa spunem „nu” celorlalti, îndreptându-ne fata doar catre noi. Nu mai dorim sa fim nici eroi, nici salvatorii celuilalt. Fiindca suntem pe deplin constienti ca, daca nu învatam sa fim fericiti pentru noi însine, cu greu putem fi complici la fericirea oamenilor care fac parte din mediul nostru familial, social sau profesional. Prin acest egoism constient ne vindecam stima de sine si ne întarim încrederea în sine. Toti suntem, desigur, din aceasta perspectiva - aceea ca tot ceea ce facem, facem spre binele nostru - egoisti pe dinauntru si în faptele din afara noastra. Gasim o mare cinste în actele de noblete, oferind ajutorul celor care au nevoie. Ne pasa de cei dragi si de cei pe care îi iubim. Suntem îngrijorati de poluare, de topirea ghetarilor, de schimbarile climaterice sau de pacea mondiala. Dar, în acelasi timp, refuzam sa înfruntam adevarul - de fapt, ne pasa doar de noi însine, de lucrurile sau oamenii care ne fac fericiti pe noi, nu pe aproapele nostru, de imaginea noastra în societate, de bunastarea si de viitorul nostru personal. Se spune ca în timpul unei calatorii cu un prieten într-o trasura, presedintele american Abraham Lincoln a încercat sa-l convinga pe amicul sau, în toate modurile posibile, ca toate actiunile umane au o componenta egoista. În mijlocul discutiei aprinse, cei doi pasageri au auzit grohaiturile ascutite, aidoma unor tipete, ale unor porci: trasura tocmai trecea o baltoaca mare în care se balaceau câtiva purcelusi si care ramasesera blocati acolo, în mocirla. Lincoln a cerut imediat sa opreasca trasura si a ajutat animalele speriate sa iasa din apa. Interlocutorul sau a fost sincer surprins: acest act tocmai infirma complet afirmatia presedintelui. Cu toate acestea, Lincoln nu s-a lasat intimidat de râsul ironic al amicului: salvând purcelusii, a clarificat el, si-a pastrat, de fapt, linistea sufleteasca. Paradoxal pentru multi, studiile afirma ca în majoritatea actelor altruiste se ascunde egoismul. În viata gasim, adeseori, exemple de altruism - si nu ne vom referi aici la altruismul empatic, rar întâlnit, ci la acela în care beneficiarul principal al acestor acte devine cel care ajuta, nu cel ajutat: „Am daruit alimente unei familii nevoiase, am sufletul împacat! O sa mi se ierte pacatele!”. O persoana elaboreaza un scenariu fara a se concentra pe nevoile reale ale persoanei care are nevoie de ajutor. El stie mai bine cum si pe cine sa ajute, iar acest lucru face ca ajutorul sa fie ineficient sau chiar dauneaza celuilalt. A darui în prag de Craciun un sac cu pantofi cu toc pe care tu nu-i mai porti unei persoane nedeplasabile sau studiile lui Fromm, pe care le citeai în facultate, unui copil de trei ani dintr-o familie defavorizata, nu denota altruism, ci mai degraba dorinta de a scapa de ele din apartament dupa curatenia de iarna. O alta situatie în care altruismul denota mult egoism este sa ajuti pe toata lumea fara discernamânt si fara ca cineva sa-ti solicite ajutorul. Acesti „salvatori” sunt oameni care vor, cu orice pret, sa rezolve problemele altora, desi ei nu sunt capabili sa si le rezolve pe ale lor, si se ghideaza dupa propria viziune asupra situatiei. Un astfel de ajutor este ineficient, nu doar pentru ca salvatorul nu are nici o experienta de viata, ci si pentru ca, la un moment dat, acesta se satura de povara raspunderii pentru viata altei persoane si o abandoneaza, oprind orice sprijin si, uneori, lasându-o într-o situatie si mai dificila decât cea în care a gasit-o. Când altruismul devine patologic, o persoana începe sa faca „bine” altuia pâna la neglijarea de sine. Cel mai frapant exemplu al acestui fenomen este îngrijirea materna excesiva si ne referim la comportamentul acelor mame, care dau absolut totul de dragul copiilor lor si uita de ele însele. Acest comportament exprimat prin „m-am sacrificat pentru tine, nu ieseam niciodata la o pizza ca tu sa ai role”, „am renuntat la serviciu ca sa te cresc” formeaza ulterior sentimentul de vinovatie al copilului. Un copil care a crescut într-un astfel de mediu se simte uneori atât de obligat fata de parintele sau pentru sacrificiul lui încât traieste cu acesta toata viata drept recunostinta si face doar ceea ce i se cere, nu ceea ce are nevoie. Un astfel de comportament strica viata ambilor interpreti - a copilului, dar si a mamei, deoarece uitând de interesele ei, de nevoile si aspiratiile ei ani de-a rândul, când acesta creste si se îndeparteaza, ea nu doar ca ramâne fara nimic, dar are parte de un derapaj teribil în patologie. Cum devin oamenii egoisti? Raspunsul e simplu: se nasc, nu devin. Imaginati-va un bebelus care este complet neajutorat si incapabil sa aiba grija de el însusi. Are nevoie de ajutorul adultilor pentru a supravietui. Când are nevoie de ceva, plânge, atragând, astfel, atentia adultilor. Putem spune ca este un mic egoist care se gândeste doar la sine. Si el este asa pentru ca trebuie sa se gândeasca la sine pentru a supravietui si nu este capabil sa se gândeasca la altii si la nevoile lor. Crescând copilul devine mai independent si daca este crescut corect îsi va dezvolta independenta, reducându-si treptat dependenta de alti oameni. Si vedem aceasta detasare în perioada pubertatii, când el cauta independenta spre disperarea parintilor care nu înteleg ce se petrece cu el. Astfel, pâna la o anumita vârsta, o persoana este fortata sa se gândeasca în principal doar la sine, altfel, pur si simplu, nu îsi va putea satisface nevoile de baza. Si totusi, când vorbim despre egoism, îl asociem cu un defect al fiintei umane. E ceva imoral, spunem, sa fii egoist. Acest lucru se întâmpla fiindca exista si o alta fateta a egoismului, nu cel de care am vorbit pâna acum - fateta care penduleaza între mândrie, suficienta si narcisism, pe care unii o numesc egoism primitiv, o forma de manifestare a celor care sunt pe deplin constienti ca nu au nimic în viata decât propriile interese. Acestia nu vor face niciodata nimic bun nimanui pentru ca nu-i intereseaza sa-si spele „pacatele”, singurul lor Dumnezeu este scopul lor, calcând peste cadavre pentru acesta. Si nu vorbim aici despre egoismul bebelusului, ci al unor adulti imaturi psihologic. Nu se vor ridica sa-ti ofere un scaun ca nu cumva sa i-l iei, nu vor împarti pâinea cu tine ca nu cumva ei sa ramâna flamânzi, nu vor face nici un gest ca sa te faca fericit macar o clipa, totul e pentru ei si ramâne la ei. Orbiti de dorintele, aspiratiile si asteptarile lor, acestia trec prin viata fara a tine cont de impactul pe care cuvintele si actiunile lor îl au asupra celorlalti, ego-ul lor ocupa atât de mult spatiu în interioritatea proprie încât nu lasa loc celorlalti. De cele mai multe ori, nu lasa nici un loc. Toti i-am întâlnit în viata, sunt cu adevarat surprinsi de nemultumirea celor din jur fata de comportamentul lor excesiv de egoist, pe care ei însisi îl considera normal. Nu încercati sa le explicati ce va nemultumeste, în speranta ca vor remedia ceva si ca va vor întelege, vorbiti, din pacate, cu o bucata de lemn, sunt prea ocupati cu propriile lor activitati, glorii marunte, diplome si tinichele la cutie, iar voi va veti alege doar cu timpul pierdut. Ce-mi pasa mie? Fiecare cu problemele lui! Va spune rânjind indiferent în sinea lui. Cel mai frumos dar pe care îl poti oferi lumii este sa privesti înauntrul tau si sa descoperi ceea ce simti, vrei si ai nevoie cu adevarat. Când nu esti tu si pierzi, toata lumea pierde. Când nu esti cu tine si pentru tine, în multe din momentele vietii, nu esti disponibil sa te iubesti sau sa fii cu adevarat prezent în propria ta esenta. E necesar, da, sa fim de multe ori egoisti pentru a fi în propria noastra esenta. Dar sa nu prioritizam fiinta noastra în totul, a te iubi nu înseamna a nu-i iubi pe ceilalti, a fi atent la tine nu înseamna a nu fi atent la nevoia celuilalt, fiindca atunci când pierde cel de lânga tine, toata lumea pierde, iar parte din aceasta lume esti si tu. Cristina Danilov este psiholog
