Oare cum ar fi salutat azi Florin sa nu devina batator la ochi pentru cei aliniati din punct de vedere ideologic corect? Ar fi avut curajul sa rosteasca buna ziua? Din pacate, Florin Faifer nu a mai prins vremurile pe care le-a prorocit. În curând, îmi spunea pe vremuri prietenul si colegul meu de breasla, Florin Faifer, nu ai sa poti spune nici buna ziua fara sa fii caracterizat drept retrograd. Categorisit pentru ce? îl întrebam cu nedumerire. Pentru faptul ca dai buna ziua fara sa-ti scoti sapca sau palaria de pe cap? îl întrebam. Da, pentru faptul ca dai buna ziua, raspundea Florin. Si adauga, zâmbind în felul sau caracteristic, un pic strâmb, muscându-si usor coltul gurii în partea dreapta si oftând usor: De fapt, poti sa-ti ridici si palaria, si sapca, ba chiar sa faci si-o plecaciune, de eticheta asta nu vei putea scapa usor. Eu, unul, sunt patit. De aceea prefer sa stau închis în casa, decât sa ma plimb pe strazi. Iar când ma plimb, ma opresc la fiecare colt, privind în stânga si în dreapta, si daca vad un cunoscut, fac drumul înapoi. Chiar asa? îl întrebam. Da, chiar asa, raspundea Florin. Si sa nu crezi ca scap usor, caci mergând pe calea întoarsa, nu fac nici trei pasi si ma trezesc ca dau nas în nas cu un alt intrus, si atunci n-am ce face, si-mi scot palaria si caut sa ma strecor pe lânga el, prefacându-ma ca sunt grabit. Dar intrusul îsi da seama de tertipul meu si ma apuca de gulerul pardesiului, zicând: „Ia, stai, asa, Florin, ca tocmai voiam sa te întreb ceva. Unde alergi, de ce atâta graba?” Si atunci, încearca sa mai scapi. Încearca sa te fofilezi, daca mai poti... Asta se întâmpla pe la mijlocul anilor nouazeci, când amândoi lucram la secretariatul Nationalului iesean, si nu se aratau nici un fel de semne ale degringoladei de acum. În ciuda tranzitiei, Lumea era ceva mai linistita. Puteai, la o adica, sa-ti exprimi parerea liber, fara sa fii categorisit într-un fel sau altul. Acum nici nu apuci sa ridici un pic glasul si imediat îti sar în spate, umplându-te de noroi. Ori esti cu ei si te aliniezi în front corect, ori nu esti, si atunci esti împins la margine, într-un fel de con de umbra, din care nu vei mai putea iesi nici macar în ziua de apoi. Prevazator din fire, Florin Faifer, presimtind pericolele ce se iteau din viitor, în loc de buna ziua, spunea buna seara tuturor. De ce faci asta? îl întrebam. E mai bine asa, crede-ma, Nichita, îmi raspundea cu tristete neasteptata în glas Florin. Poate ca tu esti ceva mai avântat, dar eu vreau sa ma conformez de pe acum vremurilor pe care s-ar putea sa nu le mai prind. Dupa care adauga: Nu stiu cum sa-ti spun, Nichita. Dar am asa o vaga senzatie ca n-o sa le mai prind... Si poate ca e mai bine sa nu le prind. În privinta viitorului, m-am resemnat de mult. Eu sunt un nostalgic. Traiesc în trecut. Desi, cum sa-ti spun, nici trecutul asta nu-mi ofera cine stie ce satisfactii, ci, as spune, dimpotriva. Dar m-am obisnuit cu el, m-am obisnuit cu mustrarile mele de constiinta. Ele fac parte din modul meu de-a fi. N-as putea trai fara ele. Si ajungând cu confesiunile aici, Florin adauga: Gândeste-te si tu, Nichita, cum as putea sa traiesc în viitor, odata ce acolo n-as avea nici un fel de amintiri si, prin urmare, nici un fel de mustrari de constiinta? Sau te pomenesti ca poate as avea. Ce zici? Cred ca ai avea, îi raspundeam. În teatru, Florin Faifer nu avea dusmani. Era simpatizat de toata lumea. Si de actori, si de regizori, de scenografi, dar si de masinisti. Chiar si femeile de serviciu îl iubeau în felul lor. Si nu numai femeile de serviciu, ci parca si maturile lor, carora, Florin le aducea câte un buchetel de flori, scriindu-le, pe servetele, si mici ravase de amor, cum le scria si celorlalti salariati ai teatrului, indiferent de functie si sex. Când îsi facea aparitia pe scari, strângându-si cu oaresicare înfrigurare tasca la piept, portarii se grabeau sa-i deschida usa, poftindu-l înauntru. Buna seara, le spunea Florin. Uneori chiar noapte buna. Oamenii erau obisnuiti cu ciudateniile sale, nu se suparau si nici nu se mirau ca Florin le ureaza noapte buna, la o ora atât de matinala. Asa e el, un pic mai ciudat, îsi spuneau. Dar fara ciudateniile astea, Florin Faifer nu ar mai fi fost Florin Faifer, ci doar Florin sau doar Faifer. Când venea la slujba, Florin trecea mai întâi pe la cabinele actritelor, acolo le lasa pe masuta câte un biletel roz, frumos parfumat, cu o declaratie de amor, cerându-si la sfârsitul scrisorii iertare de îndrazneala lui. Si tot acolo, pe biletel, mai într-o parte, adauga: „Credeti ca sunt destul de îndraznet? Nu va deranjeaza timiditatea mea? Sa aveti parte de o seara buna?!” Ce s-o fi ales din biletele lui de dragoste nu am idee. Ce-au facut actritele cu ele? Le-au strâns mai întâi la sân, apoi le-au închis în niste casete parfumate? Sau s-au enervat si le-au facut bucati-bucatele, apoi punând mâna pe faras le-au aruncat în cosul de gunoi. Nu prea as crede ca au facut lucrul asta. Jocul cu biletele parfumate nu era pentru Florin Faifer un simplu joc. Îi placea sa se amuze. Si, totusi, unele dintre aceste scrisorele aveau un efect neasteptat. Câte o actrita îi pica cu tronc. Si astfel Florin Faifer devenea victima propriilor sale declaratii de amor. Simtindu-l ca s-a îndragostit, actritele îl jucau pe degete, punându-i rabdarea si sentimentele la încercare. Faceau din el orice. Unele îl invitau în alcov, unde îl rugau sa aiba grija de catelusele si pisicutele lor, în timp ce ele plecau la rendez-vous. Mai erau însa si cele care se îndragostea de Faifer. Atunci Florin intra în panica, disparând zilele din teatru. Prefera sa nu fie vazut de nimeni. Însa obisnuinta de-a scrie biletele îi dadea mereu ghes sa iasa din bârlog. Retras în propria sa garsoniera, situata nu departe de locul în care Nestor Heck l-a fotografia la Iasi pe Eminescu, Florin Faifer nu se putea debarasa de naravurile pe care le dobândise dupa ani grei de truda lustruindu-si mereu pana epistolara. Cu cât se straduia sa nu scrie, cu atât mâna sa nu mai gasea astâmpar si asternea, ca în transa, câte un biletel de amor adresat vreunui catelus sau vreunei pisicute crete, de care prindea drag. Erau însa zile în care Florin Faifer, plictisindu-se de ceilalti, îsi scria lui însusi, ascunzând cu mare grija biletele în sertar. Sa se fi îndragostit Florin de propria sa imagine rasturnata în oglinda? Tot ce e posibil. Oricum, Florin era atât de obsedat de ele, încât de multe ori se scula noaptea si umblând pe întuneric ca un somnambul, le lua de la locul lor si le aseza sub perna, apoi, bolborosind o fraza greu de înteles, se culca la loc, strângând perna la piept. De multe ori, Val Condurache, care ocupa atunci functia de director, ne chema în cabinetul sau directorial si-l ruga pe Florin sa-i arate ultimele sale biletele de amor compuse pe holurile teatrului. Atunci Florin se fâstâcea, zicând: Stii, Val, spunea el, eu nu mai scriu de mult biletele de amor. Am avut de patimit din pricina lor. Pacat, zicea Val. Mare pacat, daca ai fi continuat, ai fi putut scrie un roman epistolar teatral. Ai talent... Ai stil. Pari iesit din mantia personajelor lui Gogol sau mai degraba din carapacea de testoasa a eroilor cehovieni. Nu-ti sunt straine, ce-i drept, nici ouale fatale ale lui Bulgakov, nici demonii lui. Te înseli, draga Val, raspundea Florin. Eu sunt un spirit marunt, un personaj fara sare si piper. Nu exista nici un fir luciferic în mine de care sa ma agat ca sa pot iesi la suprafata. Dar buna ziua, poti sa spui? îl chestiona Val. Nu pot sa spun decât buna seara sau noapte buna, raspundea Florin. Ziua e prea luminoasa pentru mine. Îmi aduc aminte cu tristete de iesirile, de hachitele, de ifosele si de cuvintele lui întortocheate, dar plin de haz; ele mi-au ramas adânc întiparite în memoria afectiva. Dupa cum mi-a ramas în minte si previziunile sale sumbre privind nesiguranta zilei de mâine, zi pe care el spunea ca n-o va prinde... Oare cum ar fi salutat azi Florin sa nu devina batator la ochi pentru cei aliniati din punct de vedere ideologic corect? Ar fi avut curajul sa rosteasca buna ziua? Din pacate, Florin Faifer nu a mai prins vremurile pe care le-a prorocit. Îl vad parca si acum strecurându-se ca o umbra pe coridoarele Nationalului si spunând oricui îi iesea în cale, chiar si peretilor ce se întâlneau la colturi, cu o voce umila: „Buna seara, ma scuzati, domnilor, ca exist...” Marturisesc ca am încercat de multe ori atunci când traia sa intru în pielea lui. Ba chiar am încercat, retras în obscuritatea camerei mele, sa scriu biletele de amor adresate actritelor din teatru. Încercarile mele s-au soldat, dupa cum era de asteptat, cu un esec pe toata linia. Noroc ca m-am oprit la timp, altfel as fi pus toata lumea teatrului pe urmele mele. Nimeni nu m-ar fi iertat, nici pisicutele, nici catelusele, si cu atât mai putin actritele teatrului. M-am si închipuit, deseori, în aceasta ipostaza. Alergam pe culoarele teatrului urmarit îndeaproape de trupa de actori si actrite cu parul prins în bigudiuri dupa mine. Încercam sa m ascund dupa decoruri, coboram în cusca sufleorului, intram si în ghereta portarului, ma ascundeam si dupa propriul meu deget: nu apucam însa sa-mi trag sufletul si sa-mi sterg transpiratia ce-mi curgea din abundenta, ca eram deconspirat si supus unui supliciu greu de imaginat. Nu aveam nici inteligenta, nici farmecul, nici umilinta, nici histrionismul lui Florin Faifer ca sa stârnesc admiratie si nu oprobriul public. Florin era o enciclopedie. Era la curent cu toate cancanurile, cu toate miscarile din culise. Ar fi putut scrie, într-adevar, un roman teatral, cum îl îndemna Val Condurache, dar n-a fost sa fie. Nichita Danilov este scriitor si publicist
