Matusa Tincuta avea casa drept în capul satului. Dupa matusa Tincuta si mos Petrache mai era doar o casa, sub padure. Voiam sa va vorbesc despre matusa Tincuta, sora tatei. În timp ce sotul si fratii ei erau pe front, matusa Tincuta s-a dat în stamba, asa ziceau oamenii pe ocolite, adica s-a culcat cu tot felul de soldati încartiruiti în sat: cu nemti, cu rusi dupa aceea si cu români. Ba si cu un italian care se amorezase rau de ea si voia s-o duca în Italia. Dar comandantul lui l-a pus la punct: „Andiamo! Andare fuori!” Dupa cum se vede, matusa Tincuta a fost o adevarata „internationalista”, nu facea osebire între tipurile de natii si arme. Iar gradele militare nici nu le cunostea. Cum ziceau oamenii atunci (lasa ca si acum), era „rea de musca”. Când badia, adica fratele cel mare, nenea Jorjica (Gheorghe), apoi nenea Mihai si tata s-au întors din razboi, au alungat-o de acasa - le facuse neamul de râs. Matusa Tincuta a stat atunci într-un bordei la o tiganca, una Irina, femeie desteapta, am cunoscut-o si eu când eram copil. Desteapta-desteapta, se ocupa cu ghicitul, dar facea numai rele. Am sa va spun alta data. Pe urma, prin 47-48, s-a întors mos Petrache, sotul Tincutei, acasa. Îl luasera rusii prizonier la Cotu Donului, a lucrat în mine de carbuni la Cercul Polar si a mâncat „cartoafe cierte” în spuza, asa povestea. Când bea un pahar-doua, spunea comenzi pe ruseste: Smirna, vperiod, napravo, nalevo. Mos Petrache a stat singur o vreme, apoi a venit la cumnatii sai si i-a rugat: „Hai, mai, baieti, eu am iertat-o pe Tincuta! Iertati-o si voi si lasati-o sa vina acasa.” Atunci fratii au discutat între ei si au hotarât sa o ierte. Mos Petrache a mers la bordeiul Irinei si a spus ca o iarta pe Tincuta. Dar sa mearga la biserica, sa-si ceara iertare în fata Sfântului Altar si sub patrafirul popii. si matusa Tincuta asa a facut. Ca o fi facut asta din convingere, ca nu, eu nu am de unde sti. Dar asa erau oamenii înainte vreme - credinciosi si milostivi. Sau asa or fi si azi? Dar ceva-ceva împotriva ei tot trebuie sa fi ramas. Tin minte ca matusa Tincuta potrivea în asa fel lucrurile ca sa vina pe la noi când tata nu era acasa - se temea de el, mai precis de gura lui. Tata îi zicea în zeflemea Brigulina, dupa numele unei vestite curve a Iasilor din antebelic (iaca, poti fi celebra si fiind curva, nu numai actrita sau politician). Mama nu scapa de gura ei si îi cosea rochiile. În prima tinerete mama învatase croitoria, la maritis a primit de zestre o masina de cusut „Singer” (o avem si acum), dar mamei nu i-a placut deloc croitoria. Dar pe matusa nu o putea refuza, „ca are o guraaa”, zicea mama. Matusa Tincuta venea la noi la probe, nu se sfia sa se dezbrace în fata noastra, a copiilor. Tot din cauza gurii ei se certa cu sotul ei, mos Petrache. Matusa Tincuta avea destula glagorie si, în ciuda faptului ca tata nu o vedea cu ochi buni, venea la el, fratele ei, care avea faima de împaciuitor: „Mai, Janica, mai, hai vina tu si-l împaca pe Petrache. Ca numai tu nu esti stricat la cap dintre noi” îl lingusea ea. „Ce-i? Iar v-ati certat? Iar vorbeste gura fara tine?” „Iar, mai.” „Anapada hantusca mai esti!”. Si tata urca în vârful dealului la mos Petrache si-l împaca. Nu stiu ce-i zicea, nu stiu cum îl lua, as vrea sa am întelepciunea tatei (însa uite ca nu o am nici la vârsta mea), dar îl împaca. Iar matusa Tincuta îsi cerea iertare si se jura ca n-a mai face. Dar, bineînteles, dupa o vreme iarasi facea. Deh, asa era pe vremea ceea! Matusa Tincuta venea la biserica mai în fiecare duminica si la marile sarbatori. Venea si pe la noi, care avem casa lânga biserica. Ne aducea noua, copiilor, felii de cozonac, colaci si coliva pe o tabla cu trandafiri rosii. De sufletul lui Cutare, zicea. Bodaprosti, ne învatase mama sa raspundem. Când eram mai marisor mergeam la ea cu uratul împreuna cu prietenul si vecinul meu Danut. Pe urma mergeam la Popovicioaia, o matusa de-a lui, care locuia tot asa, pe niste coclauri. Drumul la matusa Tincuta era ca un Drum al Bucuriei. Bine, la urcat, când era noroios si, nu stiu cum se facea, dar în fiecare an de Sarbatori ploua (asta o spun pentru pesimistii acriti de azi care se vaita: Vai, nu mai ninge ca odinioara!) era ca un Drum al Plângerii. De la bunicii mei din partea tatei drumul urca si mai mult, apoi cotea la dreapta. Treceam pe lânga casa lui Nita, cel cu multi copii. Cu Ghita Nita am fost coleg de clasa, iar Costache Nita, fratele lui mai mare, era unul din cei mai buni fotbalisti de pe toloaca. Era un om linistit, tare cuminte. Când ma întâlneam cu el îmi spunea: „Ce mai faci, Raducu?”. Pentru el eram tot copil, ca atunci când ne jucam „la Ichim”. Costache a avut o moarte groaznica: au luat salopetele foc pe el la serviciu. Pe dreapta era casuta lui Cherdivara, un basarabean fugit de rusi din Basarabia. A facut armata la rusi, dar el era un basarabean care nu stia ruseste. Si rusii, dupa obiceiul lor, îl puneau sa cânte tot felul de cântece patriotice, mobilizatoare, cum se zicea. Ca al dracului le mai plac cântecele patriotice! Si, cum nu stia ruseste, Cherdivara povestea ca, în loc de cântec, zicea: |-a-a! Râdea si el când povestea, alaturi de noi. A fugit din armata rusa si a venit în sat la noi - s-a însurat cu o fata din Tomesti. Pe fata eu am cunoscut-o ca baba. Venea la biserica, apoi trecea pe la noi, nu stiu pentru ce. Avea un fel de capot de diftina si un batic albastru închis. Mai avea un glascior slab, plângaret. Ofta mereu si se plângea ba de una, ba de alta. Se stergea pe la ochi cu o batista mare, alba, cu dungulite albastre. Într-un colt al batistei avea înnodati câtiva banuti ca sa-i dea la biserica pentru lumânari. Cu alt colt al batistei se stergea pe la nas, cu altul pe la gura si cu ultimul pe la ochi. Eu eram atent sa vad daca nu cumva încurca colturile. Nu le încurca niciodata. Pe urma era bordeiul humuit strâmb al acestei Irina despre care v-am mai spus. Înauntru, în cenusa sobei, dormea mai mereu un motan puturos - i se vedeau numai ochii, ardeau ca jarul, întarind în fata satenilor impresia de vrajitoare a Irinei. Apoi treceam pe la poarta lui mos Rosu, pe care în mintea mea de copil îl asemuiam cu Împaratul Rosu. Pe el îl mai vedeam pe la poarta, pe Rosoaia n-am vazut-o niciodata. O mai fi existat? Oricum, existase. Baiatul lor avea casa la vale, fusese pupincuristul inginerei-sefe de la CAP, iar fata acestui Rosu, brigadier la colhoz, mi-a fost colega de clasa, cam slaba eleva. Dupa aceea drumul urca si mai mult, iar când ploua era un adevarat chin sa-l urci. Dar eu si cu Danut nu ne lasam. Mai pe marginea înierbata, mai prin sant îl urcam. Si ajungeam ca viteii la poarta casei matusii Tincuta si a lui mos Petrache. Intram în ograda si cântam colinda sau ziceam uratura. Colinda începea cam asa: Dupa dealul cel mai mare/ Velerim si Veler, Doamne/ Rasarit-a mândrul soare,/ Velerim si Veler, Doamne/ Mândru soare nu era/ Velerim si Veler, Doamne/ Ci era o manastire/ Velerim si Veler, Doamne/ Cu peretii de-alamâie/ Velerim si Veler, Doamne/ Si cu usa de tamâie... Matusa Tincuta iesea pe prispa înalta si ne poftea în casa. Avea ochii cam rotunzi, se vedea ca „trasese” un pahar-doua de vin. Ma saruta, ma strângea la piept si eu ma rusinam întotdeauna de pieptul ei mare, balalaind. Ne chema în casa, intram pe toalele din cârpa cu ghetele pline de noroi (noi ziceam pe atunci glod). Ne dadea câte un pahar de vin, ceea ce stârnea protestul lui mos Petrache: „Ce, esti nebuna fa Tinca, fa, dai vin la copchii?” Dar matusa, fericita cum era, nici nu-l lua în seama. Ne dadea câte o suta de lei si ne pupa iarasi cu tot cu damful de vin. Pâna ce ajungeam noi în sat, unde era casa lânga casa si am fi câstigat „un ban gramada” ziceam cu regret, se facea întuneric si oamenii închideau portile. Da, dar noi aveam câte o suta de lei de la matusa Tincuta si de la Popovicioaia, matusa lui Dan. În urmatoarele zile „fituiam” toti banii, cumparând „bumboane” si napolitane de la magazin de la Dragan. Bumboanele miroseau a gaz lampant, napolitanele erau sfarâmicioase, dar se cheama ca erau câstigate din banii nostri. Vreo doua-trei zile nu mai mâncam nimic altceva: numai bumboane. Dar eram fericiti. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
