Se face curând un an de zile de când nu am mai scos din player-ul masinii cd-ul cu albumul În caz de om la luna, strigati „om la luna, stânga/ dreapta” dupa caz. Trupa e greu de încadrat, probabil undeva între rock alternativ si indie. Asculta “om la luna” atât tineri de 20 si 30 de ani, cât si parinti de 40 plus, care vin cu copiii lor la concerte. M-a impresionat cel din toamna anului trecut, de la Amfiteatrul Palas, la care copii între 4 si 12 ani au dansat si cântat în fata scenei pentru ca, va vine sau nu sa credeti, unii stiau versurile pe de rost. La fel a fost si la primul concert din acest an din Iasi. În fata scenei s-au plasat o serie de adolescenti si tineri în jur de 20 de ani, dar am vazut si o doamna care se apropia de 60. Un murmur a strabatut multimea atunci când Doru Puscasu (vocalistul si cel care scrie versurile cântecelor) si restul trupei au urcat pe scena, iar primele acorduri ale piesei Far au eliberat energii primavaratice: „Mi-ai fost far/ Mi-ai fost dar/ Mi-ai fost vai si-amar”. „Sunt al tau, daca simti nevoia sa ma vezi sunt aici/ Cu spatele la zid” e, ca si Far, tot o piesa de pe EP-ul Dans, primul material lansat de trupa, în 2020. Exact în fata mea observ doua tinere care cânta la unison cu Doru Puscasu: „Si-am dus zi dupa zi, si-am dus zid dupa zid/ Pân-am ajuns aici, privindu-ne timid” (Zid). Cea din dreapta, cu parul lung, roscat, îi arunca ocheade blondei, ca pentru a vedea daca se simte la fel de bine. „Ce-ar fi dac-ai începe si tu sa te ierti?/ În sfârsit/ Ce-ar fi sa nu te mai uiti înapoi?” sunt versurile unui cântec al carui titlu e lucrul pe care ni-l dorim cel mai mult în perioada asta (Pace). Cele doua fete schimba priviri complice si încep sa realizez ca între ele este o chimie ce pare mai mult decât bucuria de a fi împreuna la concertul trupei preferate. „Stiu, sunt cu ochii pe noi/ Tu, ascunde-ne pe amândoi” (Labirint), cânta ele în timp ce se tin de mâna si par sa prinda curaj. Starea de transa se prelungeste, la fel ca atingerile din ce în ce mai asumate: „Erai rеala, mi-ai zis tu/ Si cât si cum ma asteptai/ Complet pierduta de speranta/ Privindu-ma în timp prezent/ Cu ochii mari, cu ochii rari/ Dintr-o distanta de siguranta”. Îmi dau seama ca „descusuta mi-e inima, din loc în loc” în timp ce se-aude Razboiul cu lumea, unul dintre preferatele publicului, care face ca zeci de glasuri sa cânte împreuna „Razboiul de-l vor ei, sa-l ia pentru ei/ S-ascundem cutitele si nerostitele/ Si vise ciobitele”. Ce surpriza sa te-ntâlnesc are un ritm mai electro, care face corpurile de toate vârstele sa se unduiasca. În fata scenei, un tip cu parul lung, usor mai corpolent, îsi misca gratios mâinile si trupul (vad asta în timp ce ma uit la telefonul ecranului cu care filmez fragmente de piese). „Iar daca tu n-ai sa-mi dai drumul la mâna/ Sa ma pleci, sa ma stai, luna nebuna/ Atunci n-o sa ne-oprim/ N-o sa ne-oprim/ N-o sa ne-oprim de murim” si fetele din fata mea se cuprind mai strâns, pâna când cea cu parul lung o ia de gât pe blonda si o saruta, timid, pe gura. Parca speriata de ce a facut, se întoarce cu fata la scena, unde Doru Puscasu începe acordurile unui cântec abia lansat, La capat de linie, ce urmeaza sa apara pe noul album. „Când lumea te priveste,/ Când lumea ta se zguduie,/ Am sa fiu eu acolo,/ La capat de linie.” îndrazneste din nou roscata, care pare ca vede concertul mai mult prin ochii prietenei. Urmeaza doua cântece gemene, Postumul stâng si Postumul drept, pe care trupa nu le cânta la fiecare concert. O balada pe cât de frumoasa pe atât de trista, Postumul stâng mi-a sunat de la prima auditie a cântec de despartire: „Copila cu ochi si mâini reci/ Sa pleci acum, acum sa pleci/ Si de-oi veni, de te-oi chema/ În gânduri sau altundeva s...t Am sa ma nasc si-am sa iubesc/ Sa cresc, sa ma rostogolesc/ Frumos si viu si palid sunt/ Sunt gata sa primesc curând/ Pretul de-a fi cu tine-n gând”. Tin minte ca mi-a placut asa de mult, încât când am ajuns acasa de la concertul de lansare a albumului de anul trecut mi-am luat chitara si am înregistrat o versiune pe care am trimis-o persoanei cu care ma vedeam atunci. Reactia ei a fost sa ma întrebe daca vreau sa ne despartim. Între timp, într-o seara când concertul om la luna de la Borsec a fost amânat din cauza unei ruperi de nori si am stat de vorba cu baietii pe marginea muzicii lor, am aflat ca tema recurenta din cele doua cântece nu e o relatie destramata, ci frica de moarte si atacurile de panica cu care Doru a dat piept în diverse ocazii. O perspectiva la care nu m-as fi gândit, care arata cât de serioasa e discutia despre cum afecteaza anxietatea sau depresia inclusiv persoane care, din exterior, nu par a avea vreo problema. Cu toata atmosfera superba, generata de muzica formatiei si senzatia de escapism data de energia multimii care fredoneaza împreuna, nu cred ca au fost multi care sa nu se gândeasca la situatia din Ucraina în timp ce ascultau versurile din Dupa razboi: „Cine-a mai ramas sa strânga/ Ce am ucis/ Cine-o sa puna înapoi/ Ce-a mai ramas din noi/ Când acasa o sa ajunga/ Dupa razboi.” „Ce de forme ciudate capata chipul tau” îi cânta roscata blondei, în timp ce nu-si desprinde privirea de la ea. Sunt versurile unei alte piese cu un ritm mai electro, Cute, care întaresc marturisirea lui Doru: „Ce privire pierduta ti-am gasit, ratacind/ Si ce schelet chipes, din dulapul tau am vazut iesind s...t Si ce frica de moarte/ Si ce prapastii am ocolit…”. „Îti cauti linistea în nelinistea mea/ Îmi caut linistea, îmi caut linistea/ Pe-aici, pе undeva” raspunde blonda, mângâindu-si partenera tandru pe brat. „Mai ai parti ce nu dor?/ Mai ai aripi de zbor?/ Mai ai timp sa mai crеsti?/ Mai ai colti sa lovesti?” Pe Linistea, cel mai cunoscut cântec om la luna, a avut loc un moment care a facut multora din sala pielea de gaina. La final, în loc sa ceara bis, asa cum se obisnuieste în cazul în care publicul îsi doreste un supliment muzical din partea trupei, peste o suta de glasuri au cântat, la unison, ultimul vers al piesei: „Mai ai, mai ai?”. Iar spre bucuria tuturor, Doru & co au mai avut: „Îti amintesti tu oare/ Prima data când ai simtit/ Ca ti se misca pamântul de sub picioare” (Dans). „Lasa-mi un semn, iubito, cuminte, pe tarm din nisip/ Si-n lut si-n lemn sa-ti cresc copii în fel si chip” (Valurile), iar tinerele din fata mea sunt în extaz, nu se mai feresc, au prins curaj si nu le mai pasa de privirile celor din jur. Si parca simtind ca Timp pentru noi avea sa încheie concertul, blonda, care parea ca e cea care doreste sa se lase cucerita, schimba rolul si o saruta prelung pe roscata: „Iubito, asculta, în lumea asta multa, e timp pentru noi”. Realizez ca pâna atunci, ca un barbat hetero ce sunt, am privit mereu versurile scrise de alti barbati ca declaratii pentru femeile la care se gândeau, care i-au inspirat sa compuna. Însa traind alaturi de cele doua tinere emotiile concertului, am înteles ca mesajul poate fi la fel de valabil si în cazul unor cupluri de acelasi sex, iar povestile de dragoste n-au nevoie decât de niste oameni care sa priveasca la luna suficient de mult încât sa uite de propriile frici si sa nu le mai pese de prejudecatile celor din jur. George Plesu este manager cultural, presedintele Asociatiei AltIasi
