Eram în clasa a XII-a de liceu, în 1980, când a ajuns la noi, pe filierele dirijate de Securitate - care tocmai se antrena pentru societatea de consum controlata de ea - cel mai recent album Pink Floyd. Era o opera rock, care ducea la cel mai înalt nivel compozitiile „cu mesaj” si geniul interpretativ al uneia dintre cele mai mari trupe de rock progresiv din istoria genului. Mai ales ca vorbea despre libertate! The Wall a fost un soc pentru noi cei din spatele Cortinei de Fier, desi Roger Waters, creierul acestei sofisticate simfonii rock, nu se gândea la noi. Fiu al unui aviator mort în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Roger a fost crescut, cu multe lipsuri si privatiuni, de o mama singura care a aderat la ideile partidului comunist, prostita, ca atâtea alte milioane de oameni de buna credinta, de minciunile propagandistice care promiteau egalitate, dreptate si pace. În masura în care cineva ar putea trece bariera discretiei si decentei apucându-se de psihanalizarea parcursului ulterior al starului rock, etern revoltat, s-ar putea gasi aici, probabil, radacini ale resentimentelor sale vii împotriva lumii britanice si capitaliste în general. „Zidul” este o capodopera muzicala, o arma distrugatoare a ipocriziei, falsitatii si nedreptatii din scoala, justitia si politica britanica a anilor 50-60, profund resimtite, probabil, de tânarul si revolutionarul compozitor. Si noi, în plin avânt autoritarist al „celui mai iubit fiu al poporului”, confruntati cu rigiditatea, ticalosia si minciuna unui regim care se pretindea superior si benefic, care ne forma sa fim „alte caramizi în zid”, am îmbratisat revolta lui Roger Waters ca pe un izvor binefacator care ne ostoia setea în desertul comunist. Ce licean din lumea asta nu tresare la imnul de neclintit al celor de la Pink Floyd: „N-avem nevoie sa ne dati lectii/ Nu ne trebuie cenzura voastra/ Scutiti-ne la clasa de aroganta voastra sumbra/ Bai profilor, lasati dracului copiii în pace!i”. Iar de la inubliabilul „Hey, teachers,/ Leave them kids alone!” a ramas în istorie, pe vecie, „melodia aia, cu Lita Chitalau!”. Nu ne trecea prin cap, bineînteles, ca rockerul avântat, genial compozitor, era de fapt un mix toxic de stângist „caviar” si ridicol pensionar hipiot cu codita sura, egolatru si hiperagitat. Un neînfricat luptator anticapitalist cu peste 350 de milioane de lire sterline în cont. Un rebel care este torturat de nedreptatile lumii, insomniac din cauza saraciei oamenilor necajiti, si care nu pierde nicio ocazie de a aparea la microfon în sprijinul acestor cauze si, în general, al marilor teme „sociale” aducatoare de rating. Cu banutii pentru amarâti e mai greu un pic decât cu vorbele, ca orice comunist care se respecta (onestitatea ma obliga sa amintesc ca a acceptat, totusi, sa cânte gratis, pentru cauze umanitare în proiecte lansate de altii). S-ar putea crede, citind ce am scris pâna aici ca nu prea apreciez ce a facut marele basist de la Pink Floyd, poet si compozitor de prim rang. Recunosc, în eterna batalie dintre fanii lui si cei ai lui David Gilmour, eu sunt declarat de partea marelui chitarist, compozitor si manager care a salvat trupa pe care Roger Waters a vrut sa o desfiinteze la tribunal, dar nu despre talentul muzical voiam sa vorbesc aici. Ca orice activist revolutionar din lumea libera, care respecta dreptul la opinie si care protejeaza prin lege mitingurile antiguvernamentale, si Roger Waters este un apostol al pacii. Adica un zbuciumat luptator cu gura, pentru care liderii tarilor occidentale, care uita sa-i nationalizeze averea sau sa-l arunce de la etaj cum fac idolii lui politici din Rasarit, sunt eminamente niste gangsteri care ar trebui maturati de pe fata pamântului, niste Seniori ai Razboiului pe care el îi pune nemilos la punct de la microfon. Auzindu-i vehementa curajoasa cu care condamna interventiile pacificatoare ale occidentalilor si raguseala stenica a vituperarilor sale în arene cu zeci de mii de bilete vândute, mi-am adus aminte de mitingurile noastre hilare din armata anilor 80, când, cu pistolul-mitraliera la piept, aliniati pe plutoane, mormaiam dupa politrucul care ne dadea tonul: „traiasca lupta pentru pace, traiasca tovarasul Ceausescu, comandantul suprem al armatei!” Si el cavaler neînfrical al Pacii, Tovarasul încheia chiar în acele momente, la recomandarea lui Nixonii, contracte cu armata americana pentru a-i furniza uniforme si arme lui Saddam Hussein, la acea vreme prieten cu CIA. Campioana a luptei pentru pace, cu o industrie de armament primitiva (la CUG, doua turele de tanc din trei erau turnate gresit!), România era a patra exportatoare de armament din lume. De-aia se plimba cuplul prezidential prin Africa, de dragul pacii si a cooperarii între popoare. Mi-am adus aminte de toate aceste lucruri când am vazut ce raspuns i-a dat Roger Waters, pe Twitter si pe Facebook, Alinei Mitrofanova, o fana de 19 ani din Ucraina a marelui rocker, care l-a întrebat de ce tace în privinta monstruoasei agresiuni a haitei de barbari rusi asupra civililor nevinovati, el, care este un erou al luptei împotriva razboaielor? Cu jumatate de gura, fostul component al trupei Pink Floyd a admis ca da, într-adevar, si Putin e un gangster aproape la fel de mare ca George Bush jr. si Tony Blair. Totusi, ce-l doare pe el cel mai mult nu sunt copiii ucisi, nici rachetele trase în blocuri de locuinte sau civilii neînarmati macelariti din pura distractie de niste humanoizi sângerosi pusi pe furat laptopuri si masini de spalat (de violuri nu mai amintim pentru ca, stim deja, asta se întâmpla frecvent în razboaie asa ca n-ai ce sa-i faci, nu?). Nu, pe marele luptator pentru pace, pe neobositul agitator comunistoid, pe arhanghelul cu microfon gata sa-si dea sufletul pe scena pentru toate nedreptatile lumii, pe marele gargarist-revolutionar îl mâhneste ca „guvernele occidentale atâta palalaia distrugerilor alimentând cu arme Ucraina în loc sa se aseze cuminti, colea, la masa negocierilor si sa opreasca razboiul”. Deci, draga Alina, daca mai esti în viata dupa ce iubitorii de pace de la Kremlin trimit vitejeste, de la sute de kilometri distanta, rachete asupra caselor unde locuiesti tu, colegii de liceu, prietenii, parintii si bunicii vostri, ia aminte! Idolul tau rock va face „orice depinde de el sa opreasca acest razboi cu conditia sa nu sprijine capitalismul mondial (care i-a permis sa devina miliardar!) care va trimite arme nu ca sa va aparati de bestii, ci ca sa întretineti iresponsabil incendiul”. Iar daca cumva, ferit-a sfântu!, esti victima vreunui argat decerebrat al stapânului de la Kremlin, care pune în opera ceea ce Marele Pacificator spunea golaneste la conferinta de presa cu Macroniii, nu uita sa îndrepti un gând pios catre idolul tau rock care te sfatuia prieteneste sa initiezi negocieri înainte de a te zbate si a-i da cu ceva în cap barbarului care te necinsteste. Estimp, David Gilmour afla de la nora lui ucraineanca de existenta unui clip pe Instagram pus de Andrei Klivniuc, vocalistul trupei kievene Boombox, unde interpreteaza un vechi cântec popular ucrainean despre puterea de a te împotrivi dusmanului. Cum artistul în loc sa lupte de pe scena, în turneul american, s-a suit în avion si a venit acasa, David îl gaseste la telefon în spital, ranit de o bomba ruseasca cu fragmentare (armament interzis, din categoria crimelor împotriva umanitatii). Când aude cine îl suna, Andrei îi cere sa treaca pe apel video ca sa fie sigur ca nu e un banc, ceea ce Gilmour, amuzat, face. Asa s-a nascut un cântecel, cu milioane de vizualizari si locuri fruntase în topuri, în care ceilalti de la Pink Floyd alaturi de Andrei Klivniuc, îi îndeamna pe ucraineni sa se ridice împotriva invadatorilor si sa lupte. Pacea poate sa vina dupa ce zdrobesc dusmanul, nu înainte! i În traducerea mea, ceva mai libera. ii În conformitate cu documentele vazute de mine la National Security Archive din Washington. iii „Ca îti place sau nu, frumoasa mea, trebuie sa înduri.” Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
