Indiferent cât de brilianta este mintea unei persoane, indiferent câte studii are si indiferent de educatia pe care a primit-o, nu va putea niciodata sa înteleaga pe deplin o persoana care sufera, daca ea însasi nu a experimentat, cel putin o singura data, sentimente aproximativ similare în viata. Pentru ca suferintele au atât de multe ecouri sufletesti, ele nu pot fi explicate si procesate, rational, doar de minte. Trebuie sa fii în pielea unei persoane care sufera pentru a avea o imagine a acestui sentiment pe care îl traieste ea. De aceea este atât de important în aceasta viata sa treci prin toate, si prin bine, si prin rau. Când traim durerea emotionala de durata, ajungem la o întelegere a vietii care valoreaza enorm atunci când ne aplecam urechea si spiritul la durerea celuilalt. I-am spus lui T., într-o dimineata, la telefon, venind, asa, întâmplator, printre multe altele, vorba despre suferinta, ca aceasta poate fi dincolo de latura ei profund spirituala, unul din cei mai importanti cuantificatori ai sentimentelor umane. I-am spus asa, pur si simplu, fara sa fi citit vreodata vreun studiu despre asta, care sa-mi întareasca afirmatia. Vrei sa stii cât de mult ai iubit un om? am continuat eu pledoaria. Masoara-ti suferinta când acesta nu mai este lânga tine. Prin suferinta întelegând durerea mentala continua si prelungita, precum si un sentiment de confuzie, gol interior si haos în minte, când nu poti sa-ti aduni gândurile, sa percepi timpul si sa decizi cum ar trebui sa traiesti mai departe. Dar, oare chiar este posibil sa cuantificam suferinta, daca este doar o experienta pur subiectiva? mi-am spus dupa ce am închis telefonul. În primul rând, cred ca putem fi de acord ca pentru un individ putem da cel putin o ierarhizare a suferintei induse de diferite situatii. Daca ma lovesc la un picior, probabil ca am mai putina durere decât daca îmi prind mâna în usa. A fi lovit cu o piatra în ochi ar putea fi de doua ori mai dureros decât a calca pe un pix care sta aruncat în mijlocul unei camere. Dupa cum vedem, apar scale care pot cuantifica acest sentiment. Apoi, ne-am putea întreba daca suferinta poate fi comparata între diferiti subiecti. Este posibil ca durerea indusa de pixul lasat pe podea în camera sa fie de o suta de ori de ori mai mare pentru tine decât pentru mine. Daca sunteti la miezul noptii cu doi copii care acuza dureri de cap si în casa aveti o singura pastila de Algocalmin, iar primul copil acuza dureri usoare în vreme ce celalalt sufera cumplit, probabil i-ati oferi celui de-al doilea copil medicamentul, iar celuilalt i-ati face o frectie cu spirt, daca nu aveti altceva la îndemâna, si i-ati pregati un ceai fierbinte. Daca am presupune ca starile mentale si fizice sunt categoric incomparabile, ar trebui sa aruncati o moneda mentala pentru a alege dintre cei doi copii, la urma urmei, de unde stim ca primul copil nu sufera mai puternic decât cel de-al doilea, doar ca el este mai puternic sau mai rezervat în a-si exprima suferinta? În realitate, însa, îi acordam prioritate celui de-al doilea - facem asta si în contextul suferintelor provocate de boala, dar si în contextul starilor pe care le traim. Gândurile noastre sunt cauza multor suferinte interioare. Iar suferintele noastre, ca si gândurile, nu se aseamana între ele. Prin ele, evenimentele care au loc în viata noastra, ne afecteaza starea de spirit. Pentru ca multe dintre ele sunt „rele” pentru noi doar din punctul nostru de vedere. De ce oare mi-a spus asta? Ma detesta? De ce nu ma cauta? Nu sunt atât de interesanta pentru el? Gândurile noastre ne creeaza acest disconfort, nu realitatea. Cert e un lucru, daca înveti sa-ti controlezi gândurile, suferinta va fi mult mai mica. Dar multi oameni nu stiu cum sa faca asta, la urma urmei, este destul de dificil sa nu gândesti asa cum te obliga circumstantele sa o faci. Prin urmare, oamenii sufera de fiecare data când evenimentele din lumea exterioara nu coincid cu asteptarile lor, cu dorintele lor, cu modul lor de a trai. În toate situatiile trebuie sa clarificam ce anume ne-a stimulat suferinta, pentru a vedea mai exact unde ne plasam în raport cu ea. Gândurile acestea nu vin din neant, ele sunt rodul experientelor pe care le traim zilnic. Asadar, ne întrebam, ce anume, mai exact, din lumea exterioara cu care ne intersectam zi de zi, ne pot provoca aceste gânduri de care spuneam? Daca analizam mai bine, principala sursa a suferintei noastre sunt alti oameni. Cu ei s-ar putea ca ceva sa nu se dezvolte în modul în care avem nevoie, drept urmare ne simtim nefericiti si suferim. Bolile, catastrofele, alte forte externe, poate chiar toate luate laolalta, nu provoaca atât de mult rau si durere unei persoane ca omul. Sa analizam putin experienta noastra de viata, amintindu-ne toate momentele în care am suferit, sigur vom gasi o astfel de conexiune, în cele mai multe cazuri. Fie ca e vorba de dragoste, de moarte, de razboi, de tradare, de ura, de violenta domestica, de umilinta, de invidie si nepasare, toate acestea ne-au provocat suferinta. A ierta pe cel care a provocat suferinta în acest caz pare o sarcina imposibila. Cum sa ierti criminalul care ti-a ucis cu sânge rece copilul? Cum sa îl îmbratisezi cu tot sufletul pe cel care ti-a incendiat casa? Pentru a restabili armonia interioara, exista, în noi, dorinta de a provoca durere în schimb, adica de a ne razbuna. Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte clarifica faptul ca iertarea este, în multe cazuri, inacceptabila. Exista o singura cale de iesire - sa platesti cu aceeasi moneda. M-ai facut sa ma simt inconfortabil, iar acum eu te voi face sa fii inconfortabil. Atunci ma voi simti bine, pentru ca dreptatea mea personala va prevala. Acesta e primul gând care ne trece prin minte. Aceia dintre noi care au fost parasiti macar o data stiu ca nu este usor sa gasesti puterea de a ierta un partener care te-a mintit. Ai fost nedreptatit si inima ta striga dupa razbunare. Religia este mijlocul care îi consoleaza pe cei „saraci cu duhul”, iertarea e lectia întregului Nou Testament. Contrar, stim ca puterea unei persoane depinde în primul rând de puterea spiritului sau, a caracterului, a stimei sale de sine, ceea ce este pur si simplu imposibil sa o detii atunci când pierzi constant teren. Un exemplu elementar: daca sotul te loveste crunt de fiecare data când se îmbata si tu îl ierti pe nemernic pentru asta, vei prefera sa te izolezi de ceilalti, suferind în permanenta, doar pentru nu-i lasa sa vada ceea ce tu ai trecut cu vederea si ai iertat. Si asta pentru ca nu stii cum sa reactionezi într-o astfel de situatie, ai acceptat-o pur si simplu, ai luat-o ca atare, nu ai facut nimic sa te razbuni. Esti sfatuita, de fiecare data, sa ierti, sa-l întelegi pe el si sa întorci si obrazul celalalt. În plus, e posibil sa uiti un lucru, persoana care te-a lovit o va face cu siguranta din nou si o va face atâta timp cât îi vei permite stiind ca o ierti mereu si nu te vei razbuna plecând de acasa sau alertând, de pilda, autoritatile sa ia masuri. Dupa cum vedem, în asemenea situatie, ideea ca toata lumea care îti pricinuieste rau ar trebui iertata nu are temei, chiar daca e difuzata cu bune intentii, în sine, acest lucru este daunator. Esenta acestei idei e ca prin iertare gasesti calea catre o viata lipsita de amaraciune si ura si te eliberezi de sentimentele negative. Si daca nu poti ierta abuzatorul, atunci, ti se spune ca esti o persoana nedezvoltata din punct de vedere spiritual si te confrunti cu probleme emotionale grave. Aceste mituri ranesc, în multe situatii, oamenii. Exista multe modalitati de a renunta la razbunare si de a gasi pacea care nu implica neaparat iertare. L-am iertat ca a plecat de acasa cu alta înseamna ca ai înteles în cele din urma situatia, ca nu te iubea, poate nici tu nu l-ai iubit precum credeai, poate te-ai detasat fiindca între timp ai întâlnit un alt barbat cu care îti consumi iubirea. Dar nu va însemna iertare. În interioritatea ta, tu înca ai resentimente si, în primul rând, trebuie sa faci pace cu ele, rând pe rând. Facând pace cu tine, îl poti ierta pe celalalt. Iar acesta presupune un lung proces. Razbunarea este ceea ce îti permite sa iei de la cineva care îti este dator, doar o faci si gata, nu ar trebui sa ai nicio dependenta personala, îti revine prin asta acea forta interioara si încredere de care ai fost odata lipsit. Principalul lucru este sa nu-ti pierzi capul în propria-ti ura planificând razbunari care sunt contrare legilor, moralei sau dauneaza fizic sau psihic fiintei. Unii citesc acatiste si merg pe la manastiri în speranta ca raul facut se va întoarce de unde a plecat, altii apeleaza la legiuitor sau autoritati, altii îti arunca o vorba de „duh” în public, doar-doar te-or atinge si ei în acelasi mod în care tu i-ai atins. Întâlnim oameni care se razbuna evoluând profesional, înscriindu-se la o facultate, scriind carti, construindu-si o casa, altii care, dupa o relatie esuata, socializeaza mai mult ca înainte, îsi fac prieteni noi, calatoresc, îsi refac viata. Unii apeleaza chiar la saloanele de înfrumusetare pentru a le arata fostilor ce-au avut si ce-au pierdut. Si acestea sunt tot forme ale razbunarii si azi, aici, ma refer doar la acestea, ca sa fiu bine înteleasa. Razbunarea nu trebuie perceputa neaparat ca un fenomen fizic, marcat de ura profunda si frustrari, este si o explozie a psihicului, este o stare de spirit si suflet. O persoana care a facut rau fata de tine ti-a luat puterea pe care ti-a dat-o natura si ai dreptul sa ti-o returnezi. Bineînteles, daca esti sigur ca acea putere îti apartinea cu adevarat. Si aici trebuie sa clarificam, din nou, daca lucrurile pe care le-am pierdut din cauza altora merita efortul razbunarii. De cele mai multe ori, nu. Iei decizia sa ierti, dar se întâmpla adesea ca infractorul sa nu-si ceara scuze, sa traiasca ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sa nu simta remuscari si, mai ales, sa nu-si recunoasca greseala. Ceea ce ti-a facut tatal tau a trecut. Nu poti sa-l ierti si sa mergi mai departe în pace? E doar tatal tau, doar nu o sa-l bagam acum în puscarie, pentru ca te-a violat când erai copil! Îi spune mama fiicei. O mama poate spune asta din bune intentii pentru sot, sa zicem, din nebunie sau ura fata de propria fiica, dar risca sa-si transforme fiica într-o victima pe viata ascunzând o infractiune pe care fiica ei a tolerat-o ani buni. Iar insistenta cu care cerem victimei sa ierte, sa treaca dintr-odata la sentimente mai bune, doar pentru a arata ca e un bun samaritean, când în ea clocotesc sentimentele de furie, ura, neputinta, deznadejde, si simte nevoia acuta de a se razbuna pe cel care a facut-o sa sufere, nu face altceva decât sa o oblige sa demonstreze iar si iar ca si-a câstigat definitiv dreptul de a fi umilita. Este nevoie de timp si de multa întelegere si cunoastere a noastra si a celui de lânga noi pentru a ne împaca cu nevoia de a ierta pe cel care ne-a produs suferinta. Acest lucru nu se face instantaneu, la cerere. Suferinta are cursul ei si trebuie lasata sa curga. Si aceasta obisnuire treptata cu ideea ca si noi putem gresi si rani pe cineva, ca trebuie sa ne cerem iertare pentru asta, este o parte importanta a întelegerii ca doar iertând greselile altora vom fi, la rândul nostru, iertati. Pentru a ierta cu inima, nu cu vorba, trebuie sa iesi, prin autocunoastere, din închisoarea gândurilor, a propriilor sentimente negative si, implicit, a suferintei. Sa ne amintim de câte ori, în suferinta fiind, am strigat, drept razbunare, amenintând cu pumnii spre ceruri „Nu, nu exista Dumnezeu!”. Si, totusi, Dumnezeu am vazut, mai apoi, ca exista. Numele Lui este Iertare. Cristina Danilov este psiholog
