„Interviul am sa mi-l iau eu, iar dumneata doar îl vei semna cu numele tau... E foarte simplu. Îmi faci un serviciu, îti fac un serviciu, si suntem chit. Nu trebuie sa-ti faci nici un fel de scrupule. În lumea noastra asa se procedeaza...” Rasfoind prin manuscrisele mele, am dat peste un interviu pe care „i l-am luat”, într-o primavara frumoasa, pictorului Val Gheorghiu. Am pus între ghilimele sintagma „i l-am luat”, aceasta fiindca pictorul Val Gheorghiu si-a luat singur interviul. El si-a pus întrebarile, privindu-si atent chipul în oglinda retrovizoare a Volkswagen-ului, în timp ce ambreia masina, si tot el si-a raspuns cu aplomb la întrebari. Initial Val s-a gândit sa-mi ceara sa-i pun niste întrebari, dar apoi, si le-a pus singur. Oglinda sa retrovizoare de la Volkswagen l-a inspirat si de asta data, calauzindu-l sa mearga spre adevarul zavorât în eul sau profund pe drumul cel mai scurt, fara ocolisuri si curbe de prisos. De multe ori însa, sinele profund nu se lasa cucerit cu usurinta. Daca încerci sa-l scoti la lumina zilei, vei avea surpriza ca în locul unui chip viu tii în mâini propria ta masca mortuara. Ceea ce în cazul pictorului Val Gheorghiu, dupa parerea mea, în mare parte s-a si întâmplat. Totusi, dincolo de morga pe care o afisa, Val Gheorghiu a fost un artist plin de nelinisti existentiale, dar si de ifose, jucând rolul unui Pasadia ratacit într-un veac ce nu se plia pe spiritul sau. Ca un adevarat maestru al arlechinadei, Val Gheorghiu mi-a facut propunerea abia dupa ce a tatonat bine terenul si s-a convins ca sunt demn de încrederea lui. Apoi m-a întrebat daca as fi de acord sa-i pun câteva întrebari si sa public materialul în pagina de cultura a ziarului unde lucram. I-am spus ca sunt de acord, numai ca ar trebui, în prealabil, sa ma consult cu responsabilul de pagina... Nu e nevoie sa te consulti, mi-a spus Val. Responsabilul deja a fost consultat. E încântat. Eu am facut toate demersurile. Dumitale nu-ti ramâne decât sa-mi pui întrebarile de rigoare... O, nici o problema, i-am spus, am reportofonul la mine. Va pot lua interviul chiar acum. Cele mai bune interviuri ies cele spontane. Facute la coltul mesei. Si zicând aceasta, am dat sa scot instrumentul meu de lucru, pregatindu-ma sa-i pun câteva întrebari. O, nu draga poete, mi-a raspuns Val. Mie îmi plac lucrurile facute cu multa chibzuiala. Sigur ca sunt si eu câteodata spontan, dar nu stiu daca de data asta reportofonul n-o sa ma inhibe. Asa ca vreau sa-si propun altceva. Un lucru mult mai simplu pentru care nu e nevoie nici de reportofon, nici de întrebari. O sa facem un interviu în care dumneata, draga Nichita, n-o sa depui nici un efort... Cum asa, nici un efort?! Da, chiar nici un efort. Interviul am sa mi-l iau eu, iar dumneata doar îl vei semna cu numele tau... E foarte simplu. Îmi faci un serviciu, îti fac un serviciu, si suntem chit. Nu trebuie sa-ti faci nici un fel de scrupule. În lumea noastra asa se procedeaza... Crezi ca un profesor universitar, un politician sau un academician au vreo problema de constiinta când semneaza o carte scrisa de colaboratorii sau asistentii sai? Nu, nu-si fac nici un fel de mustrari. Nici tu nu trebuie sa ti le faci... Dar, bine, maestre, i-am zis lui Val, acolo e vorba de lucrari stiintifice,.. Si apoi, eu nu sunt nici profesor universitar, nici politician si nici academician... Pentru mine esti... Desigur, glumiti, i-am zis. Ma faceti sa ma simt nu stiu cum... Nu e cazul, spuse Val. Nu trebuie sa te simti în nici un fel. O sa-ti treaca, adauga el, batându-ma încurajator pe umar. Si eu aveam scrupule pe vremuri, dar acum nu le mai am. Dincolo de toate astea, spuse Val, ai sa-mi faci un mare serviciu. Împlinesc o vârsta rotunda si un interviu semnat de tine e mai mult decât binevenit. Dar ca sa nu vorbim în gol, iata si interviul. Poti sa-l citesti aici, si sa cadem de comun acord asupra unor puncte care o sa ti se para dubioase. Desi, la drept vorbind, nu ai sa gasesti asa ceva în text, fiindca am cântarit de câteva ori fiecare punct, fiecare litera si fiecare silaba. Dar înainte de lectura, hai sa ciocnim, aici, în atelier un pahar de vin, în cinstea vremurilor pe care le traim. Pâna la urma am ciocnit nu un pahar de vin, ci doua. Dupa care înfierbântându-ne, am baut si votca, si sampanie. În timp ce chefuiam, Val îmi povesti despre cuceririle sale. Avea dame si dameze alese una si una. Un adevarat harem. Ca sa nu încurce numele si nici orele de întâlnire, tinea o agenda speciala închisa în sertarul sau. Câteodata memoria îi juca feste. Atunci ca sa se puna într-o ipostaza neplacuta, evita sa pronunte numele damezei, apelând la câte un diminutiv ales cu grija. Uneia îi zicea pisicuta, alteia pis-pis... Mai folosea, de asemenea, în functie de împrejurare sau de alta, apelative ca mimoza, papadie, broscuta sau chiar pizdulicea mea etc., etc. Zilele cele mai agitate erau miercurea si vinerea, când usa lui Val functiona ca o armonica. Bineînteles ca si canapeaua scârtâia la fel. Unele dameze îsi faceau aparitia învaluind atelierul într-un nor de parfum, altele ieseau tamponându-si buzele pe coridor. Rivale se intersectau pe casa scarii, aruncându-si una alteia priviri dispretuitoare. Erau si momente când damele se încaierau la iesirea din imobil, lovindu-se cu posetele si tragându-se de par... Bineînteles, mi-a spus Val, nu voi vorbi despre amorurile mele în interviu. Vreau sa apar în fata cititorilor nu ca un pezevenchi, si ca un gentleman desavârsit. Vom vorbi doar despre pictura si despre crezul meu artistic. Dar, scuza-ma, maestre, i-am zis din nou (nu obisnuiesc sa rostesc prea des acest cuvânt, dar acum sub efectul votcii l-am rostit de doua ori), dar damele nu fac parte din crezul artistic al lui Val Gheorghiu?! Nu, nicidecum, raspunse pictorul. Ele reprezinta doar niste momente de divertisment. În fond, orice artist, dupa ce scrie sau picteaza, simte nevoia unei relaxari. Cea mai buna relaxare pentru mine atunci când sunt epuizat o reprezinta joaca de-a amorul cu damezele. Am si eu slabiciunile mele, ca tot omul. Nu sunt de fier. Prin urmare, ce zici, semnezi? M-am codit din nou. Cenzura mea interioara îmi pusese un nod în gât. Cum sa semnez un material care nu era al meu? Vazând ca stau din nou în cumpana, pictorul, ridicând paharul în aer, îmi tinu iarasi o lunga peroratie, vorbind de data aceasta nu despre femei, ci despre atmosfera literara. Îmi vorbi despre Emil Brumaru, care îi era usor antipatic, si asta pentru ca scria despre femei, facându-i, pe plan artistic concurenta neloiala. Îmi vorbi despre Andone, despre Ursachi, pe care-l admira, dar care, dupa parea lui, intrase în degringolada, lunecând pe panta alcoolului si a grandomaniei. Îmi vorbi despre celebrele sale tablouri având ca subiect pantofii de dama si despre la fel de celebrele sale compozitii cu usi iesene. Stii, îmi spuse, s-ar putea ca peste un timp sa nu mai poarte pantofi cu tocuri. Da, desigur, continua el, traim într-o lume care nu mai pune pret pe vestimentatie. Damele si ele încep sa adopte o tinuta sport. O sa dispara eleganta feminina. Barbatii si femeile se vor îmbraca otova. Deja au început. Si pentru ca am intuit ca totul o sa se schimbe, am încercat sa-mi fac datoria de artist, pictând pantofi cu tocuri cui. Mai mult de atât nu pot sa fac. La fel am facut si cu usile. Am cautat usi celebre, usi vechi. Adevarate capodopere. Ceea ce vedem acum e caca-maca. Adevaratele usi au disparut din peisaj. În curând o sa dispara, probabil, si peretii. Sau poate ca peretii o sa ramâna, dar o sa fie la fel de transparenti ca si aerul pe care-l respiram, si atunci cum vei putea sa-i mai imortalizezi?! Am mai discutat mult timp, vrute si nevrute. Despre Irimescu si Baba, despre Craiu si despre alti pictori ieseni cu care Val Gheorghiu avea oaresicari afinitati. Se facuse deja noapte si noi tot discutam, si discutam. La un moment dat, Val Gheorghiu dadu un telefon, zicând: Da, desigur, poti sa vii... E vreo dameza? am întrebat. Si înca ce dameza, raspunse Val. O tânara violoncelista de la Filarmonica. Dama superba, ce crac, ce fund... Adevarata opera de arta. Sotul ei tocmai ce a plecat în turneu. E violoncelist si el? Nu, e balerin... A, balerin? am zis. Si nu e gelos? Nu, nu e, raspunse pictorul, aranjându-si tinuta. Îmi este nespus de recunoscator pentru serviciile pe care i le fac, si apoi, cum sa-ti spun, suntem prieteni, de altfel el are alte înclinatii, ma întelegi? M-am ridicat sa plec. Val însa ma opri. As vrea sa te prezint, distinsei doamne, si apoi, mi-ar face placere, sa ascultam împreuna o sonata... Peste putin timp am auzit o bataie în usa si-n atelier îsi facu aparitia o doamna. Nu era chiar la prima tinerete, însa arata destul de sic. Mi-a atras atentia tinuta ei, si gâtul. Un gât nespus de lung. Nu era violoncelista, ci soprana. Imediat cum a intrat a început sa solfegieze. A solfegiat pret de o jumatate de ora, dupa care apropiindu-se de mine, mi-a întins cu o miscare gratioasa interviul pe care tocmai i-l înmânase Val. Te-as ruga sa-l semnezi, mi-a spus graseindu-si glasul. Cum as fi putut sa o refuz?! Nichita Danilov este scriitor si publicist
