De multe ori ai sa vezi doi „câini” cu patru sau doua picioare care latra unul la altul amenintator, aratându-si coltii din spatele unui gard, muscând cu furie din aer, în modul cel mai fioros posibil. Ai zice ca, daca ar fi liberi, s-ar rupe în doua, cu toate astea, când se întâlnesc de aceeasi parte a gardului, se miros pasnici ca doi maidanezi oarecare si pleaca mai departe de parca nici nu s-au vazut. Daca însa unul singur cedeaza, e ca si mort... Am spus întâmplarea asta multora. Eram în oras, treceam printr-o zona aglomerata cu chioscuri. La un moment dat am atins usor un copil care venea din directie opusa ori casca ochii la ceva. Din acel moment ziua mea a fost diferita. Plodul respectiv, un puradel de Piranda plecat în recunoastere prin oras, cu siguranta, care îmi ajungea pâna la buric, fara nicio exagerare, poate chiar mai jos, a început sa ma faca în toate felurile. Si nu oricum, ci cu un limbaj de adult din ala nascut, crescut si educat în cartier de baieti-baieti, plus câtiva ani de pârnaie. Ma baga si ma scotea la per tu din toate cele. Totul era cu atât mai socant cu cât limbricul de om nu avea fizic cum sa aplice în practica, fie si imaginar, toate perversitatile pe care mi le arunca în fata cu toata convingerea. Nu-mi dadea niciun moment de respiro, si oricum n-as fi avut nicio replica pe masura. Nu-mi permiteam sa îi vorbesc cum îmi vorbea el din cauza educatiei, si nici nu apucam sa îmi dau seama ce se întâmpla de fapt cu mine. Nici nu am avut impulsul sa ma uit în jur, spectacolul din fata mea ma captura complet. Se lega de toata familia mea, de trecutul, prezentul si viitorul meu, tipul era de-a dreptul genial. Avea un ritm la vorba, o dictie si o cursivitate incredibile. Omul facea aproape rap cu înjuraturi, fara sa se poticneasca, fara sa se bâlbâie, stia exact ce si cum sa spuna. Cuvintele alea porcoase erau a doua lui natura, nu avea nicio greata. Si nu arata mai mult de 3-4 ani ca vârsta. Cred ca terfelirea mea a durat circa minut, doua, si a plecat. Probabil a vazut ca n-are cu cine „discuta” si m-a lasat, s-a dus sa caute unul pe masura. Eu am mai stat acolo un timp, în picioare, înalt, mult mai înalt decât el, în stare perplexa. Apoi am izbucnit în râs. Nu a remarcat nimeni sceneta, oamenii treceau grabiti în treaba lor. Îmi parea rau ca nu îl înregistrasem, îmi trecea chiar prin minte sa alerg dupa el si sa îl pun sa repete ce a zis, de data asta în scop jurnalistic, cu telefonul deschis ca sa îl arat si la altii; nu de nervi, ci de admiratie, ca pe un fenomen. Altor copii n-aveam cum sa le arat, ca limbajul era din cale-afara de explicit, dar macar prietenilor de la o bere merita, as fi facut senzatie. În mediul online sigur devenea virala. O alta situatie oarecum asemanatoare am vazut la televizor. Un sofer bucurestean care încalcase nu stiu ce regula rutiera fusese tras pe dreapta de politie si se comporta cu agentii cam cum se comportase copilul acela cu mine. Îi trata de sus, cu o superioritate incredibila, de parca el ar fi fost sef, desi pur si simplu nu avea niciun motiv sa fie astfel. Atitudinea, în schimb, si cuvintele erau la el. Si-a aprins pasiv o tigara, a pornit chiar motorul masinii si a vrut sa plece, ca si cum toata situatia îl plictisea, în timp ce politistii urlau la el sa iasa din autovehicul si sa prezinte actele. Pâna la urma unul dintre reprezentantii legii si-a pierdut rabdarea, a spart geamul de la sofer, l-a smuls afara pe arogant pur si simplu si l-a trântit pe asfalt. Ceea ce putem sa fac si eu cu incredibilul geniu prematur de mahala, dar nu am facut-o. Cu o simpla palma peste scafârlie, trimisa cu doar o mica parte din forta mea de adult obisnuit, îl puteam lipi de primul perete. Eu însa am apreciat originalitatea si talentul „agresorului”, politistii nu au facut acelasi lucru, cum era si normal. Întotdeauna m-am întrebat de unde le vine curajul, sau mai bine zis, inconstienta unora de a se comporta ca si cum au întrutotul situatia sub control, desi toate semnele din jur arata contrariul. Majoritatea oamenilor, printre care, cred, ma numar si eu, sunt prinsi cu garda jos, complet nepregatiti, se bâlbâie, se fâstâcesc, sunt gata sa recunoasca orice si oricând, se predau neconditionat, cedeaza psihic, se panicheaza, dar respectivii nu fac asta. Ei merg pâna în pânzele albe, pâna ce destinul sau un brat vânjos al legii îi trânteste cu fata de caldarâm. Dar asta se întâmpla destul de rar, de cele mai multe ori ei ramân în picioare pentru ca impresia conteaza. Am constatat ca e ceva în natura unora care blocheaza senzorii perceptiei, facându-i sa vada o cu totul alta realitate decât cea imediat înconjuratoare. Si cred ca e ceva la fel de important si mediul în care îsi traiesc viata respectivii indivizi. La Bucuresti, de exemplu, ai sa vezi asemenea „tauri”, „tapi” sau „berbeci” mult mai des decât în alte zone ale tarii pentru ca acolo tupeul este un mod de a fi, un mod de a vedea si de a interpreta lumea, este o religie. Orasele mari, în general, produc astfel de oameni, care se considera adaptati la mediu. Si e foarte posibil ca aceasta abilitate sa fi fost împrumutata de la anumite etnii trecute prin greutati, care îl mostenesc genetic tocmai pentru a supravietui, pentru a nu vedea lumea potrivnica, pentru a o modela dupa imaginatia si bunul lor plac. Atât puradelul de mai sus, cât si soferul bucurestean se comportau astfel ca sa se apere. Un psiholog ar spune ca asta e sistemul lor defensiv, atacul fara nicio arma, cu orice pret, în speranta oarba ca inamicul este credul, poate „pune botul” si cedeaza. La fel cum fac animalele speriate sau care se simt în pericol si care ataca, dar numai pâna la o anumita distanta pentru a impresiona adversarul. Multi specialisti spun chiar ca mai mult de jumatate din atacurile reale de urs, de pilda, sunt din cauza ca omul se sperie de avântul aparent imbatabil al animalului si fuge. Ursul voia de fapt doar sa-l sperie, dar când vede ca cel cu doua picioare da bir cu fugitii, îl transforma în mintea lui în prada usoara si îsi continua atacul, de data asta chitit si cu interese mult mai serioase. Acest gen de lupta, doar cu impresia, doar cu gura, cu gestica de smecher, à la Giani din serialul Las Fierbinti, este una dintre cele mai importante tehnici din arta razboiului, se practica la toate nivelurile, inclusiv între state, între politicieni. Razboiul e trei sferturi tupeu si provocare si un sfert lupta propriu-zisa. De multe ori ai sa vezi doi „câini” cu patru sau doua picioare care latra unul la altul amenintator, aratându-si coltii din spatele unui gard, muscând cu furie din aer, în modul cel mai fioros posibil. Ai zice ca, daca ar fi liberi, s-ar rupe în doua, cu toate astea, când se întâlnesc de aceeasi parte a gardului, se miros pasnici ca doi maidanezi oarecare si pleaca mai departe de parca nici nu s-au vazut. Daca însa unul singur cedeaza, e ca si mort... Briscan Zara este scriitor si publicist
