Ati avut vreodata o zi în care nu ati gasit niciun raspuns la întrebarea ce parea sa va sâcâie? Gândesti si gândesti, dar ramâi blocat în întrebarea ta. Apoi te culci, visezi, te trezesti a doua zi dimineata si, evrika!, apare si raspunsul. Ce rost au visele? Cu totii le avem, în fiecare zi din viata noastra, chiar daca nu ni le mai amintim cu acuratete la trezire. Când vorbim despre vise, vorbim de interpretari, de mesaje primite din alte dimensiuni, de prevestiri, de multele teorii care sustin ca au rolul de a regla emotiile, ca ar trata fricile si traumele, sau au rolul de a consolida amintirile, a rezolva, pe de alta parte, sau a uita problemele din lumea reala si chiar pentru a prezice starile viitoare. Niciuna dintre aceste teorii nu i se pare corecta profesorului Erik Hoel, cercetator la Universitatea din Tufts, SUA, care studiaza filosofia constiintei, cunoasterea, functia biologica a viselor si teoriile matematice ale aparitiei lor. Dincolo de teoriile existente, mai apare, deci, înca o teorie, cea a lui Hoel. Visam, crede el, fiindca mintea noastra e prea solicitata în timpul zilei si are nevoie de o pauza ca sa se poata debarasa de stereotipuri. Visând permitem eliberarea raspunsurilor pentru întrebarile pe care le punem în timpul zilei. Creierul nostru „injecteaza” vise care ne îmbogatesc lumea simbolica si ne obliga sa evadam din ceremoniile repetitive ale vietii de zi cu zi. Pentru ca, la fel ca sistemele de deep learning, creierul are tendinta de a cadea în prejudecati si erori generate de repetarea permanenta a structurilor si tiparelor, care la un moment dat iau rolul unui adevar absolut, acest fapt ne determina sa facem eforturi considerabile pentru a le depasi si a rezolva problemele ale caror raspunsuri nu se încadreaza în aceste structuri si tipare. Ipoteza creierului „supraadaptat”, lansata de Hoel, este sustinuta de faptul ca organismele se adapteaza atât de bine la „setul lor de date de antrenament”, ceea ce duce, adeseori, la o incapabilitate de a face fata schimbarilor si provocarilor zilnice. Creierul, practic, pierde pe timpul starii de veghe, posibilitatea de a întelege unele probleme care se ivesc si care necesita lucrul cu alte tipuri de informatii, el fiind „prins” în acel set de date cu care s-a familiarizat si din care nu poate evada prea usor pentru a gasi solutii. În acest sens, când se spune ca lectura, de exemplu, ne permite sa evadam din realitate, nu apelam la o figura de stil - vorbim despre un mecanism prin care i se permite creierului sa depaseasca tiparele de rutina, tot asa cum se întâmpla si cu visele. Am putea spune, deci, ca fictiunea si visele nu numai ca au efecte similare, dar fac posibila evitarea rutinei, si ne permit si sa gândim mult mai bine problemele cu care ne confruntam. Si sa le rezolvam. Hoel a ajuns la aceasta teorie datorita pasiunii lui pentru lectura. Dragostea lui pentru lectura l-a facut sa se întrebe de ce oamenii sunt atât de atrasi de citirea romanelor. „Fictiunile sunt în esenta minciuni, o spune el franche, - nu exista asa ceva. Este opusul faptelor. Fictiunea are tot felul de scopuri - estetice, emotionale, chiar politice - dar are si un rol evolutiv. Cred ca s-ar putea argumenta ca exista un fel de nevoie biologica profunda de fictiuni la oameni.” Asadar, emisiunile TV, romanele, filmele si chiar jocurile video pe care le consumam într-o cantitate mare în orele noastre de veghe, au un rol fundamental, ne rup de rutina si de tiparele adânc fixate în constiinta. Rolul binefacator al fictiunii este evidentiat cu mult mai departe de momentul aparitiei primului roman, - poate pâna la primii samani povestitori. Poate ca asta face parte din secretul uman - importam o parte din posibilitatile noastre de învatare din afara corpului, astfel încât visul sa nu fie singura noastra sursa de import. Putem construi vise artificiale, adica fictiuni, sustine el, care au mai mult impact asupra creierului, deoarece sunt chiar mai bine structurate decât visul în sine. Adica, cine nu viseaza, poate urmari un film sau citi o poveste. Efectul e acelasi, - construim un refugiu pentru creierului nostru atât de solicitat. În vise nu retraim cu acuratete ceva ce s-a întâmplat, ci mici fragmente din evenimente pe care le-am trait, amestecate între ele, combinate cu aspecte imaginare, cu personaje din trecutul sau prezentul nostru, generând o alta poveste. Nu este neobisnuit sa apara fragmente ireale sau chipuri de persoane necunoscute, în povestea care, uneori, pare a nu avea cap si coada. Stim ca în timp ce dormim amintirile noastre se consolideaza si este foarte posibil ca visele sa faca parte din acel proces. Hipocampul nostru înregistreaza amintiri pe termen scurt, dar în timpul noptii, acele continuturi sunt transferate în cortexul cerebral unde sunt stocate pentru perioade mai lungi. Studiile arata ca amintirile apar în visele noastre în doua momente diferite. Primul are loc în prima noapte dupa ce evenimentul a avut loc si poate însemna prima înregistrare. Reapare dupa cinci pâna la sapte zile si ar putea fi un indiciu al consolidarii acelei amintiri. În timp ce cortexul deschide fisierul pentru a stoca amintirea, altele încearca sa iasa din fisier: astfel, în vis apare nu doar evenimentul petrecut cu cinci zile în urma, ci si personaje diverse, locuri pe care le-am vazut în urma cu decenii, întâmplari. Ele se amesteca si apare povestea. Visele ne pot conduce la rezultate practice, prin faptul ca ajuta creierul sa scape de stereotipuri si sa devina mai creativ atunci când e în stare de veghe, ceea ce nu înseamna ca ele contin neaparat si mesaje ascunse venite din alta lume. Creierul se joaca în inconstient cu acea informatie pe care visele o ofera la întâmplare. De exemplu, prozatoarea Mary Shelley, autoarea celebrului roman Frankestein, a sustinut ca ea a ales acest titlu romanului sau, dupa ce castelul Frankeistein pe care îl vizitase cu ani în urma, i-ar fi aparut de câteva ori în vis. Paul McCartney, de asemenea, ar fi visat sistematic frânturi dintr-o melodie necunoscuta care, ulterior, cu îmbunatatirile aduse de artist, au devenit cântecul Yesterday. Visele au de-a face cu starea psihica a celui care doarme si viseaza. De exemplu, cosmarurile sunt mai frecvente atunci când oamenii se afla sub stres emotional. Aceste cosmaruri pot fi o modalitate prin care creierul nostru încearca sa integreze o experienta anormala si dificila în autobiografia noastra, sa se împace cu acel episod, sa faca o trauma mai putin traumatica. În Malaezia traieste un trib numit Senoi care si-a dezvoltat un sistem propriu de a se confrunta cu orice disconfort din visele lor, visul pentru ei fiind un proces continuu de învatare. Membrilor li se spune ca ar trebui sa aduca întotdeauna ceva înapoi din visele lor pentru a le împartasi grupului care le asculta experientele onirice. Daca zboara, ar trebui sa zboare cât mai departe posibil si sa aduca un cântec, o poezie sau o melodie din acel loc. Daca lupta cu un leu în vis trebuie sa-l învinga si sa aduca comunitatii mesajul luptei. Se spune ca acest trib traieste fara traume, fara anxietate si e considerat unul dintre cele mai fericite triburi de pe glob. De ce cred oamenii ca exista semnificatii ascunse în vise? Pentru ca toti dorim sa stim mai multe despre viitor, pentru ca avem îndoieli daca luam cele mai bune decizii si pentru ca ne simtim confuzi în legatura cu ceea ce ni se întâmpla în somn. Desi teoria lui Hoel ne spune altceva, omul crede ca e un simbol ascuns în fiecare lucru pe care îl viseaza. A interpreta visele, ce înseamna porcul sau pisica, dintele spart sau unghia rupta, a devenit pentru multi un modus vivendi, discutat dimineata la cafea. Asta în timp ce raspunsul întrebarilor care ne macina trece sfios pe lânga noi. Cristina Danilov este psiholog
