Cei care au ucis orbeste la petrecerea (pentru pace!) din desert, cei care au omorât la Bataclan si la Nisa, la Bruxelles, la Londra si la Madrid, asasinul lui Samuel Paty si ucigasul lui Dominique Bernard au ceva în comun: ura fata de civilizatia occidentala. Lor le sta democratia în gât, refuza laicitatea, se agata de traditii prafuite si de prejudecati depasite, abhora gândirea libera, folosesc obscurantismul drept pavaza împotriva dorintei de schimbare si de emancipare. În definitiv, tot ideologiei „woke” îi datoram si acest concept: în lunga lista a minoritatilor discriminate si oprimate nu se putea sa nu apara si comunitatea musulmana, chit ca în multe state ea nu mai este o minoritate, iar în altele nu putem vorbi de o discriminare. A aparut însa termenul magic islamofobie, care vine dupa homofobie, transfobie, grosofobie etc. si care închide o dezbatere în loc sa o deschida. Ideea e ca minoritatile musulmane sunt în mod fatal victime, la fel cum non-albii sunt automat tinte ale rasismului. Extrema stânga a înteles ca poate trage profit din islamofobie, prezentând-o drept o deriva a gândirii ce caracterizeaza fortele reactionare si, în genere, autoritatile care au interes sa întretina morbul divizarii si al rasismului. Este teza pe care o dezvolta jurnalista Carine Azzopardi într-o carte proaspat aparuta, cu titlul Când frica guverneaza totul. Limbajul stângii extreme e unul codificat: nu trebuie „sa stigmatizam” (= sa aratam ce urmaresc islamistii), nu trebuie „sa practicam amalgamul” (= sa denuntam legaturile dintre islamism si terorism), nu trebuie sa vorbim despre „crime împotriva umanitatii” în cazul masacrelor comise de islamisti, ci despre „crime de razboi” etc. E o eroare sa tot amintim de terorism islamist: pentru Judith Butler, celebra teoreticiana a feminismului si promotoare a „studiilor de gen”, Hamas si Hezbollah sunt „miscari progresiste de stânga”. Partidul Franta nesupusa condus de Jean-Luc Mélenchon exalta cauza palestiniana si vede în Hamas o „miscare de rezistenta”. În Statele Unite, miscarea Black Lives Matter considera ca Israelul e una din ultimele tari care au ramas „decolonizate”. Nu e de mirare ca mai toate manifestatiile pro-palestiniene, de la Sydney la Londra si din Germania în Franta, au transmis mesaje antisemite. Extremele neaga evidentele. Combatând sionismul, extrema stânga nu va accepta ideea ca Israel este singurul stat democratic din regiune. Si nici ca a facut, cu mari sacrificii si eforturi, progrese economice extraordinare. Uciderea salbatica a unor profesori va fi condamnata cu jumatate de gura si, mai ales, va fi „contextualizata”. Cel mai simplu e sa dai vina pe victima si sa insinuezi ca a „cautat-o cu lumânarea”. Asa s-a spus despre Samuel Paty, profesorul decapitat în plina strada acum trei ani, asa s-ar fi dorit sa se spuna despre Dominique Bernard, profesorul de la Arras ucis în urma cu câteva zile. Si în acest caz cei de la Franta nesupusa s-au dovedit de un cinism dezgustator: au dat vina pe autoritati, care ar fi creat un „climat” propice urii si violentei. Cei care au ucis orbeste la petrecerea (pentru pace!) din desert, cei care au omorât la Bataclan si la Nisa, la Bruxelles, la Londra si la Madrid, asasinul lui Samuel Paty si ucigasul lui Dominique Bernard au ceva în comun: ura fata de civilizatia occidentala. Lor le sta democratia în gât, refuza laicitatea, se agata de traditii prafuite si de prejudecati depasite, abhora gândirea libera, folosesc obscurantismul drept pavaza împotriva dorintei de schimbare si de emancipare. Pun în pericol însasi existenta civilizatiei occidentale, adica pur si simplu existenta noastra. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
