Situatia este exact ca într-un grup de crima organizata de tip mafiot, în care exista niste reguli clare si întelese de toti pentru a se comite ilegalitati. Cu singura diferenta ca acesti oameni sunt de fapt cei care au în mâna frâiele tarii, care detin puterea în stat, care apar la televizor vorbind despre interesele patriei si ale cetatenilor ei. Pe lânga acestia mascatii care intra peste tine în miezul noptii sa te prade par niste oameni cinstiti, directi si corecti. Este deja un lucru general recunoscut, unul evident, o regula nescrisa acceptata, faptul ca majoritatea celor care ne conduc trebuie sa fie hoti. O recunoastem pe fata, fara ocolisuri, fara sa ne mintim frumos, fara sa ne amagim. Cei care ajung la un moment dat în functii de conducere, cu drept de semnatura pe dat si luat bani vor fi în marea lor majoritate o varianta de hot de drept comun, adica unul care fura bani pentru folosul propriu. E cel mai cinstit mod de a explica lucrurile. E adevarat ca un primar, de exemplu, nu fura ca un ciorditor din buzunare, nu baga direct mâna în portofelul cetateanului, trebuie sa privim situatia lui dintr-o alta perspectiva. Actiunea pe care o desfasoara ca sa transfere bani din bugetul local în propriul cont este însa în final identica cu aceea a oricarui borfas din tramvai. Românii deja stiu acest lucru la modul general, de aceea la fiecare scrutin electoral când viitorii hoti se prezinta în fata lor pentru voturi si le fac promisiuni pe banda rulanta, ei le anticipeaza traiectoria pe care o vor avea când vor ajunge în functie, dar pur si simplu nu au de ales, cineva trebuie sa fie primar, parlamentar, presedinte. Daca n-ar fi situatia asta jenanta cu alegerile democratice, unde absolut oricine poate participa, indiferent de experienta, pricepere, caracter, istoric, oamenii ar alege mai bine, ar sti ca numai cel care a dovedit curaj în teren, istetime în solutionarea problemelor concrete din comunitate, care e harnic si cinstit dovedit în timp are abilitatile necesare pentru a fi conducator si va face cu adevarat treaba. Chiar daca exista riscul ca dupa aceea sa fie si el corupt de putere, vor avea totusi garantia ca macar o perioada consistenta va fi bun si cinstit acolo sus. Românii nu stiu însa multi dintre ei cum are loc exact furtul propriu-zis din banii lor. Nimeni nu explica pas cu pas acest proces nicaieri. Toata lumea stie niste termeni generali, are niste banuieli, dar nu cunoaste mecanismul concret prin care se desfasoara exact actiunea de sustragere. Ei bine, m-am interesat, dar am gasit extrem de putine materiale pe acest subiect în mediul online si foarte putine concludente. A trebuit sa apelez la un contabil ca sa reusesc sa pun cap la cap si negru pe alb sirul logic si practic prin care un primar, de exemplu, poate sa faca magia furtului din bani publici pentru a se chivernisi el însusi. Termenul de sifonare a banului public se refera la actiunea de a extrage o suma de bani în mod ilicit dintr-o plata facuta de o institutie a statului, din bani publici adica, si a o directiona catre un cont sau portofel al cuiva particular. Respectivii bani publici sunt astfel însusiti la propriu de o anume persoana. Termenul de „parandarat” se refera la partea de câstig ilicit ce îi revine unui ins cu drept de decizie, implicat într-o actiune de sifonare a banului public. De regula reprezinta undeva între 10 si 30- din pretul total al unei plati. Sifonarea se face întotdeauna cu acordul a cel putin doua parti: reprezentantul statului cu functie si drept de decizie si cel care ofera produsul sau serviciul pentru care este necesara plata. Banul trebuie asadar sa porneasca de la unul si sa ajunga la altul, dar în final o parte sunt deturnati. Sumele vehiculate sunt în general de la zeci de mii de lei în sus, altfel nimeni nu se baga pentru ca nu merita riscul. Fiindca la fel ca orice infractor care este constient de ceea ce face, conducatorii-hoti îsi asuma riscul de a fi prinsi la un moment dat si de a plati cu propria libertate faptele comise (câtiva ani în puscarie), stiind însa ca vor ramâne în final cu banii furati. Cu alte cuvinte, tragând linie, riscul merita asumat, din punctul lor de vedere. Totul este calculat si bine pus la punct. Nimeni nu intra în aceasta afacere fara sa stie ce i se poate întâmpla. Daca n-ar iesi nimeni câstigat din asta, ci ar fi numai pagubiti, nu ar mai intra neam de politician în ea, ar pleca toti la munca în Italia. Pe scurt am sa prezint câteva metode de furt din banul public, pe care am reusit sa le aflu cu greu, practicate de români cu functii publice care se pretind pe fata a fi oameni cinstiti si bine intentionati. Cu siguranta mai sunt si altele, si le astept cu mare interes pe adresa redactiei sau pe Facebook, daca doreste cineva sa le împartaseasca. 1. Achizitiile umflate la pret. Probabil este cea mai frecventa metoda de sifonare a banului public si consta în achizitia de produse ori servicii la preturi mai mari decât valoreaza acestea în realitate, diferenta regasindu-se în buzunarele participantilor. Exemplu: un primar achizitioneaza de la o firma prietena 200 cosuri de gunoi la pretul de 700 lei per bucata. Pretul real al produsului, pentru un profit decent, este de 300 lei bucata. SRL-ul încaseaza banii legal, plateste impozit pe profit 16-, sau 1-, daca e firma mica, si îi poate scoate oricând si da parandarat edilului la o cafea, platind 5- impozit pe dividende, aplicat la dividendul brut, si 10- contributii la asigurari de sanatate. Nimeni nu poate dovedi absolut nimic decât daca se organizeaza un flagrant cu bani marcati. Aceeasi regula se aplica si în cazul în care, sa zicem, trebuie facut un trotuar dintr-o localitate pe o lungime de 10 km si cu o latime de 2 metri. În loc de 10 km se fac doar 6 sau 7, si în loc de 2 m se fac 1,5. Banii se platesc pentru lucrarea din acte, restul ramasi dupa cea din teren reprezinta parandaratul. 2. Evitarea licitatiei. Daca o lucrare necesita o suma care atinge pragul la care trebuie facuta licitatie, unde pot interveni surprize de la alti participanti din afara cercului de infractori al edilului, se împarte contractul mare în altele mai mici care nu necesita licitatie. Apoi se atribuie lucrarile direct, pe rând firmei prietene si totul revine la regula de mai sus. 3. Vicii ascunse. Daca totusi nu se poate evita o licitatie, se convine cu firma prietena sa liciteze cel mai bun pret, poate fi si unul nerealist, pentru a asigura eliminarea celorlalti participanti, apoi, pe parcursul lucrarii se inventeaza vicii „ascunse” pentru a se ridica din nou costul general la cel necesar partilor interesate. La urmatoarea campanie electorala firma prietena va contribui cu sume substantiale pentru a asigura din nou câstigul functiei prietenului din primarie, sau pentru al altuia nou si mai de încredere, si totul continua la nesfârsit. Dupa cum se poate observa situatia este exact ca într-un grup de crima organizata de tip mafiot, în care exista niste reguli clare si întelese de toti pentru a se comite ilegalitati. Cu singura diferenta ca acesti oameni sunt de fapt cei care au în mâna frâiele tarii, care detin puterea în stat, care apar la televizor vorbind despre interesele patriei si ale cetatenilor ei. Pe lânga acestia mascatii care intra peste tine în miezul noptii sa te prade par niste oameni cinstiti, directi si corecti. Briscan Zara este scriitor si publicist
